Nu voi uita niciodată primul antrenament de ninjutsu. Atunci am avut cel mai mare șoc din viață, un duș rece care mi-a schimbat complet perspectiva asupra practicii și a modului de a te raporta la un conflict real. Totul a pornit de la replica lui Sensei, spusă suav după ce ne-a arătat începutul unui exercițiu: „și de aici faceți ce vreți voi”, apoi ne-a arătat vreo 3-4 posibile modalități de a continua. În timp ce îl priveam îndreptându-se spre alți colegi de antrenament, am avut un moment de panică și o reacție viscerală (interioară). Nu-mi venea să cred că am auzit bine… Cum adică „faceți ce vreți voi”?!?!? Într-o fracțiune de secundă s-au adunat în mintea mea o grămadă de gânduri revoltate, care cu furci, care cu topoare, care cu vuvuzele, urlând în gura mare: Staaaai, unde te duci? Mi-ai arătat 4 proceduri și NU mi-ai spus pe care o fac! Cum îndrăznești să-mi dai libertatea de a alege??? Cum poți să-mi ceri să-mi folosesc propriul creier?!? Vino înapoi și zi-mi ce să fac!! 🙂
Libertatea nu-i ușoară. Vine la pachet cu responsabilități și consecințe. Cred că cel mai tare m-a speriat faptul că am conștientizat că într-un conflict real trebuie să mă bazez pe viteza mea de reacție, pe spiritul de observație, pe intuiție, pe prezența mea de spirit… pe scurt: pe mine. Asta m-a făcut să mă gândesc că eu obișnuiesc să merg pe stradă cu căștile-n urechi și cu capul în nori. Ce spirit de observație?! Ce atenție distributivă?! Ce viteză de reacție?! Într-o fracțiune de secundă, toată existența mea mi-a părut anapoda.
Chiar și astăzi, după mai bine de 4 ani de practică, vorbele lui Sensei îmi toarnă plumb în vene. Cristi, unul dintre instructorii noștri, ne spune adesea: „eu nu îmi propun să fac tehnica X, o fac pentru că vine natural, adversarul îmi oferă o oportunitate și eu doar o folosesc”. Da, există oameni al căror creier funcționează așa… cursiv… scoate tehnicile pe bandă rulantă, mișcă picioarele acolo unde trebuie… Nu și creierul meu, însă. 🙂 Al meu încă trebuie așezat pe linie că e un pic împrăștiat. Ca să aveți o imagine clară: e ca atunci când merg pe bicicletă și când aud vorbele lui Sensei, scapă lanțul și dau în gol. 🙂
Sâmbătă, după antrenamentul de kenjutsu, m-am gândit mult la această „problemă” în drum spre casă. După atâția ani, nu pot să spun că nu știu ce aș putea face, dar există acel moment de blocaj, acea rupere de ritm în care creierul meu vrea să preia comanda deși e clar că dă în gol. Mărturisesc că multă vreme nu am înțeles aceste vorbe. Motivu-i simplu: ele scot la suprafață în mine blocajul. Neputința. Nealinierea. Tot plimbând prin minte aceste gânduri, am început să privesc vorbele lui Sensei dintr-o perspectivă nouă. Un pic mai relaxată, nu atât de mentală. Culmea, m-a ajutat Circul…
S-a întâmplat ca în momentul în care frământam în minte gândurile acestea, să treacă pe lângă mine o mașină a Circului de Stat București. Și s-a aprins un bec. M-am gândit la lupi.
Lupii pot fi antrenați într-o anumită măsură, dar sunt mult mai greu de controlat și de motivat decât marile feline folosite tradițional în circ, cum ar fi leii sau tigrii. Și asta spune multe despre diferența dintre psihologia lor socială. Lupul este extrem de independent în luarea deciziilor, reacționează puternic la ierarhia haitei, cooperează doar dacă vede sensul și are încredere în relație, nu suportă constrângerea artificială și mediile haotice. Circul clasic oferă: zgomot, lumini, rutină artificială, executarea mecanică a comenzilor, acceptarea dominării constante de către omul-dresor. Leii și tigrii sunt periculoși, dar paradoxal sunt mai „simpli” comportamental în contextul dresajului. Ei sunt mai solitari în natură (mai ales tigrul), iar dresajul tradițional exploatează: reflexe, condiționare, controlul teritoriului, frica sau recompensa alimentară. Lupul însă, citește permanent mediul. Dacă simte incoerență, stres, nesiguranță sau lipsă de legitimitate în „lider”, începe să decidă singur. Și aici lucrurile devin extrem de dificile pentru modelul de circ clasic.
Există oameni care au lucrat cu lupi sau hibrizi lup-câine în filme sau demonstrații educative, dar aproape niciodată în stilul clasic de „animal care sare prin cerc și execută trucuri”. De obicei, relația se bazează pe socializare foarte timpurie, pe respect, pe cooperare, pe rutină calmă, pe multă libertate. Mai este un aspect interesant: lupii observă enorm. Sunt animale care „gândesc” situațional. Uneori par mai aproape de un partener de echipă decât de un animal supus. De asta mulți specialiști spun că un lup nu se domesticește cu adevărat — ci cel mult acceptă temporar o alianță. E fascinant că în multe tradiții, lupul apare ca simbol al libertății și al spiritului care nu poate fi îngenuncheat complet.
Un ninja autentic observă înainte să acționeze, evită conflictul inutil, nu își consumă energia pentru orgoliu, se adaptează terenului și omului din față, supraviețuiește prin flexibilitate, nu prin demonstrație de putere. De asta multe principii ninpo par aproape „anti-spectacol”. Mișcările eficiente sunt mici. Deciziile bune sunt tăcute. Uneori victoria înseamnă să nu intri deloc în luptă. Leul spune: „Sunt regele. Privește-mă.” Lupul spune: „Nici nu ai observat că eram deja aici.”
Poate că cel mai profund aspect este acesta: lupul cooperează, dar nu se supune orbește. Acceptă liderul doar dacă există competență și echilibru în relație. Asta seamănă mult cu relația tradițională dintr-un dojo autentic. Respectul pentru Sensei, pentru instructori și pentru ceilalți colegi nu vine din frică sau spectacol de autoritate, ci din consistență, experiență, capacitatea de a proteja și de a ghida, exemplu personal.
Poate că atunci când ne spune „și de aici faceți ce vreți voi”, Sensei încearcă să ne cultive și să ne protejeze acel nucleu sălbatic care nu acceptă să fie redus doar la obediență și cadru sigur, acel sâmbure de imprevizibil, de creativitate care zace în fiecare dintre noi și care poate sparge oricând tiparele convenționale dacă îi permitem.
Poate că asta încearcă practica să scoată din noi: nu executanți perfecți, ci oameni capabili să rămână prezenți atunci când nu mai există instrucțiuni clare. Oameni care observă, se adaptează și decid singuri. Nu știu dacă voi reuși vreodată să-mi reduc complet zgomotul din cap și să las corpul să „curgă” fără să mă împiedic de propriile gânduri. Dar poate că exact aici începe adevărata practică: în clipa în care nu mai cauți o comandă din exterior și începi, încet, să ai încredere în instinctul tău. Lupul nu cere voie pădurii ca să existe în ea. Doar învață să o citească.
Poate că exact asta încearcă Sensei să trezească în noi atunci când spune:
„și de aici faceți ce vreți voi”.
