L-am reîntâlnit pe Moș Crăciun… (20.12.2018)

0
94

Articol de Iulia Radu

Ultima dată l-am văzut la serbarea de la Grădința nr 2 din Moreni. N-am să uit niciodată. Momentul în care a intrat pe ușă a fost magic. Eram atât de emoționați încât nici nu îndrăzneam să ne mișcăm. Îl priveam, sau mai degrabă îl examinam doar-doar reușim să descoperim vreun fals. Dar nu! Nu aveam cum. Gabi l-a tras de barbă și nu s-a dezlipit, ba chiar cred că l-a durut puțin, fapt care l-a făcut pe Gabi să își ceară scuze. Am plecat acasă fermi convinși că era el, cel adevărat. N-avea cum altfel! Avea și sanie cu zurgălăi. Ne-a chemat rând pe rând lângă el, ne-a vorbit… avea o voce atât de blândă. Am făcut ochii mari când am realizat că el chiar îmi citise scrisoarea (doamna educatoare ne ajutase să îi scriem ce ne dorim). Când a scos cadoul din sac râdea sufletul în mine! Primisem exact ceea ce-mi doream: un pistol cu capse! Îmi amintesc că ne-a chemat la el în ordine alfabetică și avea câteva cuvinte scrise despre fiecare așa că scurtul dialog a fost personalizat. Amintirea acelei seri geroase de iarnă, cu zăpada până la brâu, cu focul care ardea în sobă, cu Moș Crăciun care ne citea o poveste, nu mă va părăsi niciodată. Atunci l-am văzut ultima dată.

Vă puteți imagina că, după 29 de ani, aveam ceva emoții când am aflat că voi fi din nou față în față cu Moș Crăciun, în cadrul unei serbări organizate pentru clasa pregătitoare. E a doua serbare la care am ocazia să particip, dar prima la care urma să vină și Moșul. Așadar, emoții cât casa. Am ajuns la locul de joacă unde urma să aibă loc petrecerea. Sunt vreo 30 de prichindei în clasa respectivă. E lesne de înțeles care a fost cuvântul de ordine: haos. Probabil, dacă i-ar fi spus „întâlnire la locul de joacă”, ar fi fost, poate, mai potrivit decât „serbare”. Locul, și-așa micuț, a devenit rapid un furnicar. A existat o tentativă de a prezenta niște filmulețe (înregistrate cu telefonul) în care cei mici îi spuneau Moșului ce să le aducă părinților. N-am auzit mare lucru pentru că, se pare că ideea de disciplină este incompatibilă cu școala, iar ideea de respect este necunoscută părinților. Cei mici au făcut ce au știut ei mai bine: s-au jucat, s-au alergat, au țipat, au sărit pe trambulină, au jucat fotbal de masă, au țipat, au râs, au mai țipat un pic. Învățătoarea a făcut un apel către părinți să îi țină aproape ca să putem urmări filmulețele (ar fi ajutat dacă exista o stație de amplificare, măcar am fi auzit cât de cât). A renunțat însă, dându-și seama că este inutil. A încercat să îi rupă ritmul petrecerii cu câteva cântecele. Nici asta nu i-a liniștit pe cei mici. Uitându-mă dezorientată în jur, mi-am dat seama că, până la urmă, ne-a prins bine faptul că învățătoarea noastră ne punea uneori să stăm cu mâinile la spate. Ne-a disciplinat într-o oarecare măsură. Chiar dacă nu ne plăcea deloc. Văzându-i pe acești copii, am realizat cu îngrijorare că școala nu te mai învață nimic, nu te mai formează, nu te mai ajută în niciun fel. Dar asta nu mă mai șochează. Am înțeles și probabil, la un moment dat, voi accepta situația ca atare.

Șocul cu adevărat mare a fost revederea cu Moș Crăciun. Acum pot confirma ferm: nu toți îmbătrânim frumos. Moșul a fost mai preocupat să se asigure că place părinților (până la urmă ei plătesc, nu?), a făcut glume despre „Moș Bănică”, cel care ocupă Sala Palatului în fiecare an pentru câteva zile și multe altele. Părinții au râs cu poftă de parcă ei erau la petrecere, nu cei mici. Am văzut ieri seară că nu mai este nicio bucurie să stai pe genunchiul Moșului. Nu era mare diferență între Moș și un anchetator, lipsea lumina pusă în ochii copiilor. „Ai fost cuminte?” a fost lait-motivul serii. Dar nu se mulțumea cu atât, adresa întrebarea și părinților și învățătoarei. O fetiță a plecat aproape traumatizată de acolo, mai avea un pic și plângea pentru că Moșul, în goana lui după adevărul absolut, îi întrebase și pe ceilalți copilași dacă se înțeleg bine cu fetița respectivă. Evident, s-a întâmplat că micuții nu prea o aveau la inimă, așa că s-a abătut asupra ei un potop de critici. Culmea este că nici învățătoarea și nici părinții micuței nu au luat atitudine. Au lăsat-o acolo, arătată cu degetul de ceilalți, puțin încurcată, încercând să se apere singură.

M-a surprins și modul în care a ales Moșul să îi cheme la el pe cei mici: aleatoriu, după ochi frumoși, așa că cei lăsați la urmă au început să plângă. Nu mi s-a părut normal nici că au primit toți același cadou. Se puteau găsi alte soluții, mai ales că părinții plăteau cadoul, nu școala.

Îmi pare rău că generația de azi nu mai știe să se bucure de astfel de întâlniri. Îmi pare rău că Moșul a ajuns un justițiar, în loc să fie un bătrânel bun și simpatic. Îmi pare rău că școala nu ține pasul cu vremurile și nu mai formează caractere, regret că părinții și-au pierdut instinctul de a-și apăra „puii”.

Ultimele postari ale lui admin (vezi toate)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here