Între „Infinite Dreams” și Eddie: Iron Maiden pe Arena Națională (28.05.2026)

mai 30, 2026

„It makes me wonder, makes me think

There’s more to this, I’m on the brink”

Există trupe care distrează și trupe care rămân în mintea oamenilor ca un far. Iar Iron Maiden a rămas pentru că nu a tratat niciodată publicul ca pe o masă inertă de consumatori, ci ca pe indivizi capabili să gândească, să se teamă, să viseze și să pună întrebări incomode. Poate că tocmai asta înseamnă libertatea pe care heavy metal-ul a apărat-o mereu: libertatea de a coborî în propriile „visuri infinite” fără să accepți explicații simple doar pentru a dormi mai liniștit.

E ironic că o trupă numită după un instrument de tortură (o cușcă de fier cu țepi) a ajuns, pentru milioane de oameni, sinonimă cu libertatea. Și nu este o libertate comodă. Este libertatea de a privi în întuneric fără să întorci capul. Dar poate că exact aici stă forța muzicii Iron Maiden: în capacitatea de a transforma frica în curaj, neliniștea în căutare și întrebările incomode în ceva ce merită trăit până la capăt. Muzica Iron Maiden sparge cuștile mentale.

Nu puteam rata a cincea mea întâlnire cu Iron Maiden și a șaptea cu solistul trupei, Bruce Dickinson (îi mulțumesc lui Alin Dincă de la Trooper pentru această șansă de a-i vedea live din nou). Joi seară, m-am urcat în troleibuzul 90, alături de alți câțiva zeci de fani Maiden, fiind mânată de un entuziasm copilăresc. De ce? Pentru că așa simt eu muzica trupei Iron Maiden: cu bucuria unui copil care încă știe să observe miracolele din viața de zi cu zi.

Întotdeauna am considerat că muzica Iron Maiden nu îți spune ce să gândești, dar te obligă să îți folosești creierul. Faptul că piesa „Infinite Dreams” reapare acum în setlistul de concert, după o pauză de aproape 38 de ani, este un lucru simbolic în sine. Nu degeaba am început cu cele două versuri din acest cântec. Piesa vorbește exact despre neliniștea omului care nu mai poate accepta realitatea în forma ei simplifcată. Versurile acestui cântec reprezintă aproape esența culturii heavy-metal: senzația că dincolo de realitatea imediată există ceva mai vast – spiritual, psihologic, simbolic sau pur și simplu uman. Este incredibil de matur pentru un cântec din anii ’80. Nu e propagandă religioasă, nu e ocultism ieftin, nu e dogmă. Este omul prins între scepticism și fascinație metafizică. Exact genul de tensiune care a făcut ca Iron Maiden să reziste mai bine de 50 de ani pe scenă. Și sincer, faptul că am avut șansa să ascult live „Infinite Dreams” în 2026, chiar are o greutate istorică pentru un fan de heavy metal. Nu este doar o piesă rară. Este una dintre cele mai introspective compoziții scrise vreodată de Steve Harris.

Show-ul Iron Maiden nu este doar muzică, ci un adevărat spectacol vizual. Iar joi seară ne-am bucurat din plin de ambele. Evident că am să mă refer și la Eddie, acest alter ego colectiv al universului Iron Maiden. Eddie s-a schimbat constant pentru că reflectă temele prin care a trecut trupa: soldat, faraon, pilot, cyborg, demon, prizonier, profet, samurai, mort viu, victimă, călău, simbol al războiului, simbol al alienării, simbol al supraviețuirii. Eddie nu are identitate fixă pentru că reprezintă tocmai capacitatea muzicii Maiden de a traversa toate fețele omului: violență, frică, umor negru, nebunie, revoltă, curaj, libertate, moarte și renaștere. Oricât de monstruos ar arăta uneori, Eddie nu pare cu adevărat „malefic”. Are ceva ironic, teatral, carnavalesc/grotesc. Este personajul care îți arată monstruozitatea lumii. Eddie a crescut odată cu publicul. Dacă în anii ’80 era mai degrabă agresiv, anarhic, cu o atitudine punk, cu timpul el a devenit aproape mitologic. Un fel de spirit care supraviețuiește tuturor erelor prin care a trecut trupa. Eddie este personificarea tuturor coșmarurilor, întrebărilor și obsesiilor pe care muzica Iron Maiden le scoate la suprafață fără să le îmblânzească. Tocmai de aceea publicul îl iubește. Iar joi seară ne-am bucurat de el în toate ipostazele.

Este greu de pus în cuvinte energia unui concert Iron Maiden. Este ceva ce trebuie experimentat, trăit pe propria piele. Până acum am văzut Iron Maiden pe stadionul Cotroceni, în Piața Constituției, în parcarea de la Romexpo, în parcarea Polus Center din Cluj Napoca. Atât Piața Constituției cât și parcările au ceva mai „urban”, mai apropiat de ideea de adunare tribală în mijlocul orașului. Simți clădirile, asfaltul, aerul de festival stradal. Publicul și scena par mai aproape unul de altul, chiar și când sunt peste 20.000 de spectatori. Există o anumită densitate și brutalitate frumoasă a spațiului deschis. O simți în toată ființa. Concertul de pe stadionul Cotroceni s-a desfășurat la altă scară emoțională (e drept că acolo am avut loc pe gazon). Stadioul Cotroceni a transformat concertul într-un fenomen aproape ritualic. Nu aveam doar senzația unui show simplu, ci a unui oraș întreg care respiră în același ritm. Și la Iron Maiden asta contează enorm, pentru că muzica lor are deja dimensiunea aceea cinematografică și colectivă: refrene cântate în cor de zeci de mii de oameni, mascotă gigantică, teme despre război, moarte, timp, destin, senzația de comunitate.

De data aceasta, concertul a avut loc pe Arena Națională. A fost prima dată când am fost pe acest stadion. Și mărturisesc că este și ultima dată. Indiferent de evenimentul care are loc acolo, eu nu mai merg pe Arena Națională. N-am avut cea mai plăcută experiență. Încă din momentul în care am ajuns la intrare, am avut neplăcuta surpriză să aflu că nu pot intra cu rucsacul (ar fi trebuit să am unul care să nu depășească mărimea unei coli A4). Știam, mai auzisem de această regulă, dar întotdeauna am considerat-o stupidă. În rucsac aveam geaca de piele, o agendă, pelerina de ploaie. Nu ar fi încăput într-un rucsac mai mic, mai ales geaca. A trebuit să le las la garderobă și să pun geaca pe mine deși la acel moment era chiar foarte cald. La garderobă, altă surpriză: costă 20 de lei ca să îți lași lucrurile. De ce nu putea fi inclusă garderoba în prețul biletului?

Am vrut să îmi cumpăr un tricou, dar era aglomerație mare la toate standurile de merchandise. M-am așezat la coadă la unul dintre ele și după 45 de minute am înaintat doi sau trei metri. Oamenii erau nehotărâți, cereau diverse mărimi pentru a putea proba dacă li se potrivește sau nu tricoul. Ceea ce este perfect normal, dar durează. Și nu am venit la concert să-l ascult stând la coadă (țineți cont că eu am ajuns acolo pe la ora 18.20). În alte țări, stai la coadă, cumperi, totul merge rapid, după ce ai achiziționat tricoul te duci într-o parte, probezi tricoul și dacă nu ți se potrivește poți merge în spatele sau în lateralul cortului de merch cu bonul și îl schimbi, nu blochezi coada ca să îți găsești mărimea potrivită…

La standul de merch aveau și geci de jeans. Arătau fabulos. Mi-a pierit entuziasmul când am văzut că au un preț de aproape 900 de lei. Tricourile erau în jur de 250 – 300 lei. Tot la standul de merch am văzut că aveau rucsacuri (160 lei), culmea mai mari decât o coală A4.

Am renunțat să stau la coadă când am auzit că a început concertul Anthrax și eu mai aveam de ocolit o parte de stadion pentru a ajunge la zona în care aveam bilet.

Pe Anthrax i-am mai văut de două ori până acum: în cadrul festivalului Sonisphere și în deschiderea unui concert Maiden. Păstram și păstrez în continuare o amintire frumoasă de la cele două concerte. Deși nu sunt fan, nu le-am urmărit cariera și nu cunosc piesele lor, atmosfera de la recitalurile lor mi-a plăcut. Joi seară, însă, nu am înțeles nimic din recitalul lor. Și nu a fost vina trupei! Am stat pe inelul 3, la peluză, fix perpendicular pe scenă. Tot ce am auzit din recitalul lor a fost un tâc, tâc, tâc, tâc la turație maximă și un „aaaaaaaaaa” pe diverse tonalități. Sunt sigură că Joey Belladonna rostea niște cuvinte care meritau să fie auzite, dar n-au ajuns la destinație. Noroc că la celelalte concerte l-am auzit și știu ce poate. Acum nu a fost să fie. Sorry, Anthrax!

La Iron Maiden a fost un pic mai bine, dar e drept că la ei cunoșteam versurile tuturor cântecelor și le fredonam oricum cu ei. Pentru mine, experiența unui concert live presupune să aud textul (să pot înțelege măcar o parte din cuvinte) și să văd ce se petrece pe scenă. Cu atât mai mult la Iron Maiden unde componenta vizuală este esențială. Toți membri trupei transmit emoție atât prin interpretare cât și prin gestică și mimică. Dar ecranele laterale erau destul de mici și nu pot să spun că am văzut mare lucru. Da, imaginile proiectate pe ecranul din spate, grafica pentru fiecare cântec, s-a văzut bestial. Dar artiștii… foarte puțin. Poate acestea mi-au știrbit puțin din bucuria unui show live.

Dar, cu toate aceste minusuri, concertul a fost senzațional. Muzica și felul brutal și onest în care o transmite trupa, efectele vizuale și pirotehnice, apariția pe scenă a lui Eddie, grafica folosită în timpul cântecelor – toate au fost la superlativ.

Regret că stadionul nu a fost plin. Cu siguranță trupa merita un public numeros. Nu vreau să aproximez numărul de spectatori, dar în gazon B era mult spațiu gol, iar în tribune unele scaune erau acoperite, semn că nu au fost scoase la vânzare.

Sper să am ocazia să mai văd live Iron Maiden. Nu pe Arena Națională. Oriunde altundeva! 🙂

Mai jos aveți setlistul concertului.