Din jurnalul unui ninja (117): Intenția care mișcă întregul corp

iulie 1, 2026

Ați ținut vreodată un gândac-rinocer sau un cărăbuș în palme? Eu am făcut-o de multe ori, dar abia acum am conștientizat o lecție prețioasă.

Sunt un bun observator. Am fost întotdeauna. Este o abilitate pe care mi-am dezvoltat-o în timp, încă din copilărie, fără să-mi propun neapărat. Bunăoară, fie că merg pe jos (mă plimb sau alerg) sau merg cu bicicleta (indiferent de viteză) observ viața de pe sol (orice gâză se plimbă pe pământ, de la furnică, la albină sau gândaci mai mari) și de fiecare dată fac tot posibilul să evit să le strivesc. Eventual mă opresc să le fotografiez sau să le mut de pe asfalt pe iarbă sau pe copaci.

Într-o marți, în timp ce mergem la antrenamentul de ninjutsu, am văzut pe trotuar doi gandaci-rinocer (nasicorn): un mascul (cu corn) și o femelă (fără). Fiind extrem de cald și văzându-i pe asfalt, expuși riscului de a fi călcați, am decis să îi iau și să îi duc în parcul de lângă Politehnică. I-am cules de pe trotuar, am făcut mâinile căuș astfel încât să nu îi rănesc și am pornit în pas grăbit spre parc. Evident că nu au stat liniștiți acolo. Au început să „mișune” prin palma mea. Mi-a atras atenția modul în care împingeau în palmele și în degetele mele și felul în care își foloseau corpul. Încercam să ma prind de unde exercită atâta forță… din picioare? Posibil! Și nu cred că doar împingeau, simțeam că își foloseau și carligele acelea de pe picioruse pentru a își face loc. Am avut o mică revelație. Ceea ce făceau cei doi „pasageri” seamănă cu ce încerc eu să învăț la ninjutsu: să pun masă, să îmi folosesc tot corpul.

Un gândac-rinocer nu este puternic doar pentru că are un exoschelet solid. Forța lui vine și din felul în care își transmite forța prin întregul corp. Am simțit trei lucruri distincte când i-am transportat pe cei doi.

Cele șase picioare lucrează împreună, iar forța se transmite prin întregul corp. Nu „trage” doar cu un picior, ci se sprijină pe șase puncte în același timp. Este exact ceea ce în artele marțiale numim uneori lanț kinetic: forța nu vine dintr-un singur segment, ci din cooperarea întregului corp.
Ghearele îi ancorează corpul. Cârligele de la capătul picioarelor îi permit să se agațe de cele mai mici asperități. Pe pielea mea a găsit suficiente șanțuri și pliuri încât ghearele să găsească puncte de sprijin. De aici cred că venea senzația că „împinge enorm”. Am devenit puțin mai atentă și mi-am dat seama că de fapt, el face două lucruri simultan: împinge cu picioarele și se ancorează cu ghearele. Cele două acțiuni se susțin reciproc.
Își folosește masa corpului. Nu încearcă să fie rapid ca o lăcustă. Își lasă greutatea în direcția în care voia să meargă. Corpul lui devine o singură piesă compactă. Este fascinant. Jur!

La început, mulți practicanți de arte marțiale încearcă să împingă, să lovească doar din brațe. Apoi descoperă că brațele aproape nu contează dacă centrul nu este conectat, dacă picioarele nu împing corect, dacă greutatea nu este transferată. Gândacul-rinocer pare să știe instinctiv ceea ce un practicant învață în ani: corpul trebuie să lucreze ca o singură structură. Nu există „piciorul împinge, iar restul stă”. Tot corpul participă.

Fiind atât de concentrată pe tot ce se petrecea între palmele mele, am constatat că cei doi nu doar împingeau. Încercau să iasă. Diferența de nuanță poate părea mică, dar senzația era complet diferită. Simțeam cum fiecare își folosește corpul pentru a găsi cea mai mică deschidere dintre degetele mele. Nu împingeau haotic în toate direcțiile. Aveau o intenție clară. Corpul lor părea orientat către un singur scop: să găsească libertatea. Iar eu simțeam această intenție în propriile mâini. Degetele începeau să se desfacă aproape singure. Desigur, dacă aș fi închis pumnul, nu ar fi putut ieși. Diferența de forță dintre noi era uriașă. Și totuși, pentru o clipă, am simțit că palma mea cedează din interior, ca și cum direcția lor devenea mai puternică decât rezistența mea.

Asta m-a făcut să mă gândesc la ceva ce întâlnesc des la antrenamente. În Ninjutsu există momente în care partenerul nu încearcă să te învingă prin forță brută. În schimb, simți că structura ta începe să se desfacă. Cotul pleacă puțin. Umărul se rotește aproape fără să-ți dai seama. Echilibrul se mută cu câțiva centimetri. Nu simți că ești împins, ci că începi să nu mai ai unde să te opui. Aceasta este, poate, diferența dintre a aplica forță și a transmite intenție. Gândacul nu lupta cu mâna mea. Nu încerca să o învingă. Pur și simplu căuta direcția în care corpul meu era dispus să cedeze. Și exact asta încerc și eu să învăț. Să nu mă lupt cu structura adversarului, ci să îi găsesc direcția în care ea începe deja să se deschidă. Poate că de aceea senzația din palmă mi s-a părut atât de familiară. Nu pentru că un gândac și un practicant de Ninjutsu folosesc aceleași tehnici, ci pentru că amândoi exploatează același principiu biomecanic: corpul nu răspunde doar la forță, ci și la o intenție coerentă, transmisă prin întreaga structură.

Mi-am dat seama că, atunci când Sensei spune să „pun masă”, nu este vorba doar despre greutate. Este vorba despre a deveni o singură direcție. Când întregul corp împinge în același timp, fără rupturi între picioare, șolduri, trunchi și brațe, adversarul nu mai percepe segmente separate. Simte doar o prezență care înaintează și care, încet, îi modifică propria structură. Cei doi gândaci nu mi-au ținut o lecție despre arte marțiale. Dar, pentru câteva minute, mi-au arătat în palmă cum arată o intenție care curge prin întregul corp.

Evident că din punct de vedere biomecanic, gândacul nu avea forța necesară să-mi deschidă mâna. Dar creierul meu percepea presiunea distribuită pe mai multe degete, în mai multe puncte simultan. Gândacul împingea, se ancora cu ghearele, își muta continuu punctele de sprijin și căuta spațiul dintre degete. Toate aceste mici forțe combinate produceau senzația că mâna mea se deschide din interior.

În Ninjutsu există exact aceeași impresie când cineva aplică foarte bine o tehnică: nu ai senzația că te obligă. Ai senzația că propriul tău corp a ales să se miște în direcția dictată de adversar. Iar aceasta este una dintre cele mai subtile forme de eficiență: nu să învingi rezistența, ci să faci rezistența să dispară.

Natura a „testat” aceste mecanisme timp de milioane de ani. Uneori, observând atent cum un animal își folosește corpul, poți înțelege biomecanica mai bine decât din zece explicații teoretice.

O să pot vreodată să pun în practică astfel de lucruri? Probabil că nu, dar acest gând nu m-a oprit niciodată. 🙂 Așadar, am să continui să încerc chiar dacă șansele de reușită sunt sub 10%. Wish me luck! 🙂