Din jurnalul unui ninja (123): Deziluzii fertile. Când răbdarea începe să lucreze

august 26, 2026

De ceva timp (un an sau poate mai mult) traversez o perioadă exasperantă în viața mea de practicant de arte marțiale. Nu știu dacă este ceva specific celor care practică arte marțiale, sau dacă este ceva ce mi se întâmplă doar mie, dacă e ceva tipic procesului meu de învățare. Cert este că mă simt frustrată și dezgustată de ceea ce percep drept propria mea nepricepere. Pur și simplu nu-mi ies tehnicile și antrenamentul nu merge deloc așa cum mi-aș dori eu. Am senzația că sunt greoaie (și nu e doar din cauză că m-am îngrășat 🙂 ), obtuză, că nu (mai) prind nimic din subtilitățile prezentate la antrenamente, că mintea și corpul meu vorbesc brusc limbi diferite. Pur și simplu, am impresia că nu mai progresez deloc, ba chiar că am regresat, că am devenit mai slabă decât înainte. În primele 6 luni am simțit extrem de intens toate aceste lucruri și m-am consumat teribil. A fost nevoie să fac un pas în spate, să opresc zgomotul din jur și să privesc cu atenție și cu sinceritate această perioadă dificilă.

Așa am ajuns la câteva concluzii interesante. Privind în urmă, mi-am dat seama că mă aflu exact în acea perioadă în care șarpele năpârlește, se zbate să își lepede pielea, dar aceasta nu s-a desprins încă. Există un interval de timp în care șarpele nu este nici confortabil în pielea veche, dar nici încă eliberat de ea. Tocmai această tranziție este inconfortabilă și fix aici sunt eu. Frustrarea mea nu reprezintă semnul că antrenamentul merge prost. Este tocmai presiunea produsă de faptul că vechiul meu mod de a face lucrurile nu mai este suficient, în timp ce noul mod nu s-a instalat încă. Pielea veche nu este „greșită”, doar a devenit prea strâmtă și șarpele nu poate crește dacă o păstrează.

Paradoxal, faptul că mă simt mai nepricepută poate însemna că percepția mea a devenit mai fină decât execuția mea. Acum văd mai clar distanța dintre ceea ce fac și ceea ce ar trebui să fac. Și tocmai distanța aceasta doare al naibii de rău! 🙂 Dar tind să cred că astfel de perioade frustrante sunt absolut necesare. Fără momentul în care „pielea” veche începe să te strângă, nu apare nici nevoia reală de a o lepăda.

Tot întorcând situația pe toate părțile, mi-am dat seama că stagnarea resimțită de mine și stagnarea reală nu sunt neapărat același lucru. Uneori, tocmai când omul are impresia că stagnează se produce o schimbare importantă: standardul lui interior a crescut mai repede decât capacitatea de execuție.

La început făceam prost tehnicile, dar eram relativ mulțumită de mine și cred că se întâmpla asta pentru că încă nu vedeam/simțeam eu ce fac greșit. Acum, după 3-4 ani de antrenament, cel mai probabil fac aceeași tehnică mai bine, dar sunt nemulțumită pentru că acum simt zeci de lucruri pe care înainte nu le percepeam: tensiune inutilă în corp, timing prost, distanță deficitară, echilibru precar, respirație blocată, intenție care nu e transmisă corespunzător, folosirea forței în mod inutil. Și aici apare paradoxul propriului meu proces de învățare. Am progresat suficient de mult încât să-mi pot vedea propria insuficiență, stângăcie.

Ceea ce am mai conștientizat în acest un an și un pic de chin mental 🙂 este că ieșirea din această perioadă nu e musai să arate spectaculos. Poate fi, de exemplu, o zi în care tehnica pur și simplu curge, iar eu realizez că nu mai fac conștient cele 10 corecții cu care mă luptam înainte. Asta cred că se leagă frumos și de conceptul ShuHaRi despre care ne vorbește adesea Sensei. Shu nu este doar perioada plăcută în care acumulezi tehnici. Această perioadă presupune și să rămâi suficient timp în formă, în repetiție și în disciplină încât ceea ce ai învățat să coboare din minte în corp. Așa mi-am dat seama că poate eu confundam disconfortul transformării cu dovada că nu mai evoluez, că stagnez sau chiar dau înapoi. Și nu ar trebui să fac acest lucru. Și motivul este simplu și era evident de la bun început în fața ochilor mei: dacă judeci procesul chiar în momentul în care șarpele se zbate să își lepede pielea, ai putea spune că „ceva merge prost”. Dar dacă privești lucrurile după ce șarpele a ieșit din pielea veche, îți dai seama că zbuciumul făcea parte din creștere.

Singurul răspuns valid pe care l-am găsit în această perioadă tumultoasă a fost să revin la baze, la cele mai elementare lucruri: deplasări, stat pe linie, mers, căderi… Încă nu am ieșit din „pielea” veche. Încă am senzația că regresez, chiar dacă încerc să reechilibrez balanța.

Dar ceva s-a schimbat în bine în momentul în care am redefinit ideea de determinare și perseverență. De la „voi reuși cu orice preț” am ajuns la „voi rămâne aici chiar și atunci când nu-mi iese”. Revin puțin la șarpe. El nu își urăște pielea veche. A avut nevoie de ea. La fel și eu. Ar fi o greșeală să îmi disprețuiesc nivelul actual pentru a-l depăși. Și mă gândesc că poate chiar asta trebuie descoperit în perioade tulburi: capacitatea de a vedea foarte limpede ceea ce nu funcționează, fără ca această luciditate să se transforme în cruzime față de sine sau în autosabotaje și piedici pe care ți le pui singur.

Și am mai observat ceva în această perioadă tulbure și zbuciumată: în momentul în care renunți la ideile pe care singur ți le-ai formulat despre ce înseamnă progresul și evoluția în artele marțiale, abia atunci începi să experimentezi cu adevărat antrenamentul. Degeaba îți spui „trebuie să am răbdare” dacă în mintea ta ai stabilit deja că ar trebui să vezi progrese după X luni, că ar trebui să poți face X tehnică după un an, etc. Asta înseamnă să compari antrenamentul propriu-zis cu ceea ce ai hotărât tu că ar trebui să fie.

În astfel de perioade în care ai impresia că nu se leagă nimic cu nimic, răbdarea capătă o nouă dimensiune. Înseamnă: vin. practic. observ. greșesc. primesc corecția. repet. nu-mi iese. repet. uneori îmi iese. continui. Cu alte cuvinte: încetez să cer permanent procesului să-mi demonstreze că investiția mea dă rezultate. Și atunci chiar începi să simți că răbdarea lucrează asupra ta. Și perspectiva se schimbă mult. Dacă ai așteptarea că progresul trebuie să se simtă ca progres, atunci perioada de năpârlire pare un eșec.

La început poți crede că antrenamentul înseamnă să acumulezi tehnici și să devii tot mai capabil să le execuți. Mai târziu descoperi că poate Sensei încearcă să te facă să renunți tocmai la dependența de tehnică.

Credeai că trebuie să devii mai puternic – ți se cere să renunți la forță. Credeai că trebuie să controlezi – ți se cere să simți. Credeai că trebuie să știi ce urmează – și trebuie să devii confortabil cu faptul că nu știi. Credeai că experiența înseamnă să greșești din ce în ce mai puțin – și descoperi că experiența îți permite să vezi greșeli din ce în ce mai subtile.

Este o succesiune de deziluzii fertile. În acest moment, răbdarea nu mai este doar capacitatea de a aștepta rezultatul. Devine capacitatea de a rămâne în proces fără să cunoști rezultatul.