În zilele călduroase de vară, îmi place să merg la Grădina Botanică și să mă așez la rădăcina unui copac special, pe care l-am botezat Enki. E modul meu de a-mi reîncărca bateriile și de a mă întoarce la mine. Într-una din zile, am observat pe unul dintre cele 11 trunchiuri ale lui Enki, o călugăriță. Mi-a atras atenția felul în care se deplasa. Părea un bețiv care merge seara spre casă împleticindu-se. M-a umflat râsul observând-o. Dar mersul clătinat al multor insecte, inclusiv al călugărițelor, este un comportament perfect normal. Le ajută să imite vegetația mișcată de vânt, devenind mai greu de observat de prădători, dar și de speciile cu care se hrănesc (mai ales în cazul călugărițelor). În același timp, această mișcare „înainte-înapoi” le poate ajuta să aprecieze mai bine distanța până la pradă. Cu alte cuvinte, ceea ce pare un mers ciudat și amuzant sau chiar semnul unei suferințe, este, de fapt, o strategie remarcabilă de supraviețuire și de vânătoare. În același timp, prin acea oscilație își îmbunătățesc percepția distanței până la pradă (un fenomen numit motion parallax). Cu alte cuvinte, ele nu se grăbesc. Își folosesc fiecare pas ca pe un instrument de cunoaștere. Timp de câteva minute până când călugărița a urcat suficient de mult încât să iasă din raza mea vizuală, în fața ochilor mei s-a desfășurat un spectacol impresionant. Am văzut în cel mai firesc mod, ceea ce încerc să învăț și să aplic de patru ani la antrenamente. Văd aceeași naturalețe a deplasării și la elevii avansați de la sală. Aceeași lipsă de grabă. Aceeași precizie.
Sensei ne spune mereu că tehnica începe din picioare. Dacă picioarele nu sunt așezate corect, nici lovitura, nici echilibrul și nici intenția nu pot fi stabile. Japonezii au chiar un concept important, ashi sabaki (lucrul picioarelor). De multe ori oamenii privesc mâinile maestrului, dar adevărata măiestrie este în felul în care își mută centrul de greutate atunci când se deplasează.
Țăranii de altădată mergeau mult. După zeci de ani de mers pe câmp, dezvoltau instinctiv o economie extraordinară a mișcării. Nu ridicau inutil corpul la fiecare pas, nu loveau solul, ci își lăsau greutatea să curgă. De aceea păreau că alunecă. Același lucru îl vezi la vânători, la pădurari, la ciobani sau la practicanții foarte buni de arte marțiale. În Ninjutsu, există un ideal asemănător: să te deplasezi fără zgomot, fără tensiune inutilă, fără să te lupți cu pământul. Nu pentru că vrei să fii invizibil în sens romantic, ci pentru că un corp relaxat transmite mai puține informații și reacționează mai repede.
Călugărița nu merge ciudat, chiar dacă pentru noi așa pare. Ea merge exact așa cum are nevoie pentru a vedea mai bine lumea și pentru a rămâne parte din ea. Noi, oamenii, confundăm adesea eficiența cu graba. Dar mersul nu înseamnă doar deplasare. În fiecare pas se vede relația noastră cu pământul, cu timpul și cu propria greutate. Bunica îmi spunea să am grijă unde calc, ca să nu rănesc grădina. La dojo, învățăm să ne așezăm greutatea și să pășim fără să ne risipim energia. Iar călugărița mi-a amintit că uneori cea mai inteligentă mișcare nu este cea mai rapidă, ci cea care te face să fii prezent. Felul în care mergem este, de fapt, felul în care locuim lumea.
Japonezii folosesc adesea o expresie frumoasă: „Arukata wa hito o arawasu” (Felul în care merge îl dezvăluie pe om). Cu alte cuvinte, înainte să vorbească, omul este deja „citit” prin postură, ritm, echilibru și prezență. La antrenamente, Sensei încearcă să ne predea un principiu foarte simplu: nu există mers separat de tehnică. Nu ai un mers pentru viața de zi cu zi și altul pentru o eventuală luptă. Dacă tehnica este expresia vieții, atunci și mersul face parte din antrenament. La antrenamente învățăm printre altele:
- cum îți muți centrul de greutate;
- cât de stabil rămâi în timp ce te deplasezi;
- că poți schimba direcția fără să pierzi echilibrul.
Japonezii acordă o importanță uriașă spațiului și ritmului. Ma (間) nu înseamnă doar distanță. Este spațiul viu dintre două lucruri. La antrenamente am înțeles că și mersul are propriul lui ma. Dacă grăbești fiecare pas, pierzi ritmul. Dacă îl întârzii inutil, pierzi oportunitatea. Pasul potrivit apare exact când trebuie.
De vreo trei săptămâni, aproape în fiecare zi, repet deplasările învățate la antrenament. La unul dintre antrenamente, l-am rugat pe un coleg avansat să facă niște deplasări alături mine. A fost amabil și mi-a arătat, mi-a explicat, a făcut alături de mine ca să văd exact ce am de executat. Dacă până acum doar bănuiam că am două picioare stângi, acum sunt sigură de asta. Undeva, ceva, sare de pe ax și pierd linia pe care ar trebui să mă deplasez. Este uluitoare incapacitatea mea de a păstra totul pe o linie. 🙂
În plus, când merg pe stradă încerc să aplic principiile învățate la antrenament. Și într-adevăr, mersul devine mai ușor, mai fluid. Păcat însă, că mă iau cu gândurile mele și uit să aplic principiile învățate și revin la mersul meu șleampăt. Însă, când încep să simt că mă lupt cu gravitația și cu pământul pe care calc, revin la cele învățate și corpul se relaxează din nou. Încă nu am reușit să îmi schimb fundamental felul în care pășesc, dar nu mi-am pierdut speranța.
De vreo două luni, am simțit o nevoie acută să revin la baze. Dar într-un mod mai aplicat, mai profund. Și când spun baze, mă refer la lucrurile acelea aparent simple precum deplasarea, a fi pe linie, respirația. La antrenamente, când ne este prezentat un exercițiu, am început să observ mai atent organizarea/postura corpului în timpul aplicării tehnicii, nu simpla gestică. Și cred că diferența dintre a observa postura și a observa gestica este esențială. Gestul este ceea ce se vede. Postura/organizarea corporală este ceea ce face posibil gestul. Apoi se întâmplă să mă văd în oglindă când lucrez exercițiul respectiv cu câte un coleg, și mă apucă toți dracii pe mine pentru că nu seamănă absolut deloc cu ceea ce ne-a fost arătat.
Dar un lucru pe care l-am învățat cât se poate de clar în cei peste 4 ani de antrenamente, este că munca asupra propriei persoane trebuie revăzută și corectată permanent până când devine parte din tine, devine firească. Am înțeles că arma prin excelență este propriul corp și mobilitatea lui, nu tehnica. Nu tehnicile propriu-zise sunt cele care ne fac eficienți, ci poziționarea corpului potrivită fiecărei împrejurări. Exact ca o călugăriță care, prin mersul legănat, nu trădează nicio intenție de atac asupra prăzii.
Zilele trecute, la antrenament, un coleg m-a întrebat dacă nu m-am plictisit să fac aceste deplasări având în vedere că trecuseră 35 de minute de când mă vedea făcând același lucru. Ușor șocată, m-am uitat lung la ceasul de pe perete. Habar n-aveam când zburaseră cele 35 de minute. I-am spus că nu mă plictisesc pentru că mi se pare la fel de fascinant atât incapacitatea mea de a face corect o mișcare aparent simplă, cât și faptul că intuiesc că la un moment dat voi reuși să mă deplasez corect. În plus, descoperisem atâtea hibe noi la mine, încât singura mea problemă era să țin minte măcar o parte ca să mă pot concentra pe corectarea lor. 🙂
