Din jurnalul unui ninja (118): Dincolo de tehnică: despre transmitere, tradiție și Ninpō Ikkan

iulie 12, 2026

Există o frază atribuită lui Gustav Mahler care spune că „tradiția nu este adorarea cenușii, ci păstrarea focului”. Mi s-a întâmplat extrem de rar să întâlnesc o carte care să explice mai bine această idee decât „BUDŌSHO – Transmission among the Samurai”, scrisă de Kacem Zoughari. Citind această carte, o idee s-a conturat mai clar în mintea mea: Ninjutsu este dovada vieții pe care o duci, este ceea ce se vede. Dacă viața ta arde frumos, atunci Ninjutsu este cenușa. Este ceea ce lași în urmă, ceea ce văd ceilalți la tine: modul în care aplici tehnicile, modul în care mergi pe stradă, modul în care îi tratezi pe ceilalți, modul în care privești răsăritul/apusul/cerul, modul în care ridici o cană cu apă de pe masă.

De multe ori admirăm rezultatul vizibil. Vedem un dans și spunem că este frumos. Vedem un actor de Nō și suntem impresionați de eleganța gesturilor. Vedem un pictor care trasează o singură linie cu pensula și ni se pare magic. Vedem un maestru de sabie executând o tehnică fără efort și spunem că este minunat. Pe scurt, vedem doar forma și dacă ne oprim aici rămânem la nivel superficial. Pentru că tradiția nu este cenușa. Tradiția este focul.

Pierdem adesea din vedere ceea ce a făcut posibilă forma pe care o admirăm. Nu vedem anii de practică. Nu auzim tăcerile grele. Nu vedem orele petrecute repetând aceeași mișcare până când ea încetează să mai fie o simplă mișcare și devine un mod de a exista. Nu vedem relația dintre maestru și discipol. Nu vedem încrederea construită în timp. Nu vedem disciplina. Nu vedem răbdarea. Nu vedem caracterul. Și totuși, tocmai aceste lucruri sunt TRADIȚIA.

În această carte, Kacem Zoughari vorbește foarte puțin despre tehnici și foarte mult despre transmitere. În japoneză există termenul den (伝), care nu înseamnă doar „a transmite informații”. Înseamnă a transmite un mod de a privi lumea. Un mod de a te mișca. Un mod de a gândi. Un mod de a trăi. Adevărata moștenire nu este o tehnică. Este omul care se transformă prin acea tehnică.

În Occident, tindem să vedem învățarea ca pe un schimb: profesorul explică și elevul înțelege. În tradiția japoneză, transmiterea este mai degrabă: trăiești alături de maestru; îi observi felul de a merge, de a sta, de a respira, de a reacționa; încet, începi să porți aceeași amprentă. Nu se transmite doar tehnica, ci felul de a fi.

În proporție de 80%, auzisem informațiile din carte și la antrenamente. Mai mult decât atât, pe unele chiar le-am experimentat practic la sală. Cum ar fi de exemplu, faptul că arta folosirii armelor este sinonimă cu arta folosirii propriului corp. Nu doar că ni s-a explicat acest lucru la antrenamente, dar am simțit în practică faptul că nu există o separare între corp și minte. Corpul nu este vehiculul minții. Corpul are propria memorie, propriul ritm de a asimila, a procesa și a stoca informațiile.

Transmiterea autentică nu se vede doar în ceea ce face practicantul în dojo, ci în felul în care trăiește în fiecare zi. Acolo se vede dacă învățătura a rămas doar în minte sau a ajuns să facă parte din el.

M-a impresionat pasajul în care Kacem vorbește despre Taiden și spune că nu este simpla imitare a mișcărilor maestrului. Taiden include senzațiile fizice pe care le trăiești în timpul antrenamentului, senzațiile psihologice, contactul direct cu maestrul, practica personală, imaginea maestrului care trebuie integrată în propriul corp. Iar asta este mult mai profund decât ideea de a copia mecanic o tehnică. De fapt, pot spune că încerci să înțelegi și să integrezi procesul prin care maestrul a ajuns la acea tehnică. Este o diferență uriașă de nuanță.

Mi-a atras atenția și capitolul despre Kuden. Vorbele maestrului devin valoroase în momentul în care trezesc în elev o experiență pe care acesta a trăit-o deja. Adică, maestrul spune două cuvinte iar corpul elevului își amintește. Corpul. Nu mintea. Este exact opusul modului occidental de a învăța. Noi avem impresia că etapele sunt: explicație -> înțelegere -> practică. Pe când metoda japonezilor este practică -> experiență -> explicația capătă sens.

La antrenamente mi s-a întâmplat de câteva ori să trăiesc experiența în care corpul meu știa ceva înaintea minții. Nu am reușit să scot la lumină acele cunoștințe stocate de corpul meu, dar asta ține doar de mine, e o problemă pe care trebuie să o rezolv eu.

Felul în care observi un maestru este o artă în sine. Există termeni speciali care definesc capacitatea de a observa: Metsuke și Kengaku. A observa înseamnă a privi în profunzime, înseamnă să vezi unde se naște mișcarea, unde este echilibrul, unde este intenția, unde este slăbiciunea.

La fel de interesantă mi s-a părut ideea că maestrul trebuie să se poată vedea în elev. Adică să recunoască în elevul lui aceiași sinceritate, aceeași disciplină, aceeași căutare. În relația maestru-discipol, Kacem Zoughari insistă pe sinceritate, dedicare, încredere, moralitate. Abia apoi vin tehnicile. De aceea, Kacem subliniază faptul că transmiterea tehnicilor de luptă era construită pe încredere, nu pe performanță. Pentru că maestrul nu transmite doar tehnicile, se oferă pe sine, își pune pe tavă întreaga viață. Poate de aceea, în tradițiile vechi, relația maestru-discipol era atât de puternică. Nu era doar un curs. Era o parte din propria existență.

Imaginea cu care am rămas după ce am citit cartea este una foarte puternică: Transmiterea nu este un obiect care trece dintr-o mână în alta, nu e doar un scroll. Este o transformare. Iar când transformarea este reală, tehnicile apar ca o consecință firească.

Un alt pasaj care mi-a atras atenția este cel în care explică termenul „ascuns/hiden”.

Kacem Zoughari citează din Zeami Motokiyo: „Când floarea este ascunsă, își păstrează splendoarea. Când este dezvăluită, își pierde splendoarea”. La prima vedere pare că vorbește despre păstrarea secretelor. Dar apoi răstoarnă complet perspectiva. El spune că floarea reprezintă cunoașterea subtilă și nu trebuie expusă oricui. Nu din elitism gratuit. Ci pentru că, odată scoasă din contextul relației dintre maestru și discipol, floarea își pierde sensul.

Munenori spune: „Keeping it hidden is the best way to make it known”. La început pare un paradox. Dar explicația lui Kacem este superbă. Hiden nu este secret. Secretul stă în nivelul celui care privește. Maestrul nu ascunde nimic. El execută tehnica. Elevul o vede. Însă nu o poate înțelege încă. Fiecare mișcare a maestrului reflectă arta lui. Pe scurt: secretul nu este ținut într-un sul ascuns în pivniță. Secretul este în modul în care maestrul merge, respiră, ridică sabia, se ridică de pe podea. Dar elevul observă doar detaliile pe care este pregătit să le vadă în acel moment. Țin minte că atunci când am început să vin la antrenamente, Sensei ne spunea că totul este la vedere, nu există secrete. El face tehnica. Ceea ce ajunge la elevi ține de disponibilitatea fiecăruia de a observa, de cât de deschis este, de experiența pe care o are, de disciplina, de timpul pe care este dispus să-l investească în practică.

Kacem spune că trebuie să copiezi o mișcare ale cărei mișcări anterioare nu mai sunt vizibile. Adică ceea ce vezi tu este doar finalul, originea mișcării a trecut deja. Trebuie să reconstruiești ceea ce s-a întâmplat înainte. Și exact asta face un practicant bun: nu copiază fotografia, ci înțelege procesul.

Kacem spune că adevăratul secret al unei școli nu este ascuns de maestru, ci de timpul necesar pentru a-l înțelege. Și nu este vorba despre timp ca durată, ci timp ca transformare. Unele lucruri nu pot fi grăbite pentru că nu sunt informații de memorat, ci moduri noi de a percepe realitatea din jur. Iar când percepția se schimbă, aceeași tehnică pe care ai văzut-o de o sută de ori pare, dintr-odată, complet diferită.

Mi-a atras atenția citatul lui Yagyū Munenori despre teatrul Nō: „Fiecare pas și fiecare cuvânt conțin un principiu profund.” Nu spune că fiecare tehnică este profundă. Spune că fiecare pas este. Asta schimbă tot. În budō-ul clasic, mersul nu este pauza dintre tehnici. Mersul este tehnica.

Deși cartea vorbește despre războinici, principiul este universal. Dacă mersul reflectă întreaga școală, atunci felul în care mergi pe stradă nu mai este separat de felul în care te miști în dojo. Devine aceeași practică, aceeași cultură a mișcării. De fapt, am senzația că aceasta este una dintre ideile centrale ale lui Kacem: școala nu începe când faci kamae. Școala începe în primul pas pe care îl faci. Iar dacă acel pas este deja construit pe echilibru, economie de mișcare și lipsa intenției vizibile, atunci restul tehnicilor cresc firesc din el, nu sunt adăugate ulterior. Cred că aici se află una dintre cheile budō-ului clasic.

Poate că Ryū nu este școala în care te antrenezi. Poate că Ryū este felul în care a început să curgă viața ta după ce ai intrat în școală. Dacă această curgere este autentică, atunci ea nu se oprește când ieși din dojo. O regăsești în mersul pe stradă, în felul în care ridici o ceașcă, în felul în care scrii, în modul în care observi păsările de pe balcon sau în răbdarea cu care urmărești un gândac ce încearcă să-ți desfacă degetele. Exact asta cred că încearcă Kacem să recupereze: imaginea budō-ului ca o cultură a întregii vieți, nu doar a luptei.

Cu siguranță, este una dintre acele cărți pe care nu le citești o singură dată. Unele pasaje au sens acum, iar peste câțiva ani, după sute de antrenamente în plus, aceleași pagini vor căpăta înțelesuri noi.

Când am închis cartea „BUDŌSHO – Transmission among the Samurai”, primul lucru la care m-am gândit a fost „Ninpō Ikkan”, concept pe care l-am întâlnit prima dată în cartea „Ninjutsu Bujinkan” scrisă de Cristian Laiber. La vremea respectivă mi-a atras atenția termenul și a rămas în memoria mea, chiar dacă nu pot spune că l-am înțeles pe deplin nici măcar acum. Ninpō Ikkan (忍法一貫) este un concept foarte important în tradiția Ninpō și exprimă o idee simplă, dar profundă. Dacă despărțim termenul: Ninpō (忍法) = „legea”, „calea” sau „metoda” lui nin (忍). Caracterul nin nu înseamnă doar „a îndura”, ci și răbdare, perseverență, adaptabilitate și capacitatea de a rămâne centrat sub presiune. Ikkan (一貫) = „o singură linie”, „continuitate”, „consecvență”, „neîntrerupt”.

Literal, caracterele înseamnă „un fir continuu”. Așadar, Ninpō Ikkan poate fi tradus ca: „a urma calea Ninpō cu consecvență”; „o viață trăită pe un singur fir al principiilor Ninpō”; „continuitate neîntreruptă în practica Ninpō”. Dar sensul este mai profund decât simpla perseverență. Nu este doar despre antrenamente. Un practicant poate merge la dojo de trei ori pe săptămână și totuși să nu trăiască în spiritul Ninpō Ikkan. Ideea este că Ninpō nu începe când intri în sală și nu se termină când te înclini la plecare. Modul în care vorbești cu oamenii, cum reacționezi la conflicte, cum mergi pe stradă, cum iei decizii, cum îți controlezi emoțiile – toate acestea fac parte din aceeași practică. Nu există o ruptură între omul din dojo, omul de la serviciu și omul de acasă. Există o singură persoană. Un fir care leagă întreaga viață.

Pentru un practicant, acest lucru poate însemna: să te antrenezi și în zilele în care nu ai chef; să rămâi calm când ceilalți își pierd cumpătul; să continui să înveți chiar dacă ai obținut grade înalte; să nu cauți scurtături; să privești fiecare experiență ca pe un antrenament. Nu perfecțiunea este scopul, ci continuitatea.

Poți înțelege intelectual ideea de Ninpō Ikkan chiar de la primul antrenament. Sensei poate spune: „Ninjutsu nu este doar ceea ce faci în dojo, ci felul în care trăiești.” Conceptul este clar și poate inspira încă de la început. Însă a-l trăi este cu totul altceva. Inițial, un practicant începător care învață să cadă, se concentrează doar pe tehnică: unde pune mâna, cum își protejează capul, cum respiră. Nu mai are spațiu mental pentru altceva. După sute și mii de repetări, corpul nu mai trebuie să se gândească la cădere. Atunci începe adevărata practică, când atenția se mută de la tehnică la om. De aceea, Ninpō Ikkan nu este un prag pe care îl treci într-o zi. Este o transformare lentă. În timp, începi să observi că principiile pe care le exersezi în dojo apar spontan și în viața de zi cu zi.

După cum spuneam, știam deja o mare parte din informațiile prezentate de Kacem în acest volum. Dar e extraordinar să le ai pe toate grupate într-o carte, să poți reveni asupra lor când situația o cere. Pentru cei interesați, puteți achiziționa cartea de pe site-ul acesta: https://bushishuppan.com/ .