Reconectarea cu natura…

0
204

Reconectarea cu natura...Când Sensei Cristian Laiber a întrebat dacă am fi interesați de un seminar la munte, am răspuns prompt: da! Între noi fie vorba, nu am citit tot mesajul, m-a furat partea cu mersul la munte. Mie dacă îmi spui că e de mers la munte, voi face tot posibilul să merg. Abia după ce mi-a mai trecut entuziasmul tâmp, am citi mesajul în întregime. Era vorba despre un antrenament la cascadă, aveam nevoie de haine albe, costum de baie, badană albă… Este vorba despre un antrenament în care îți consolidezi legătura cu natura, cu tine, e un fel de purificare (de unde și nevoia de haine albe). Desigur, decizia de a merge era de neclintit, dar întâmpinam probleme cu nevoile de la fața locului… În primul rând, în primăvară, am aruncat unicul costum de baie pe care mă plictisisem să-l tot văd de 10 ani prin șifonier, un obiect perfect inutil pe care l-am purtat de 2-3 ori (nu îmi place la mare în mod deosebit și dacă merg, nu intru în apă și nici la plajă nu pierd vremea). Evident, nu a existat intenția de a cumpăra unul nou.

În al doilea rând, eu dacă deschid șifonierul, văd un munte de tricouri negre. Negru cu Iron Maiden, negru cu Megadeth, negru cu Pink Floyd, negru cu Morrissey, verde cu Morrissey, gri cu Morrissey, galben cu Kiss, negru cu Alice Cooper, negru cu Ozzy Osbourne, negru cu Judas Priest, negru cu Ramones, negru simplu, negru cu mesaje… Sigur, am și câteva albe, dar sunt cu diverse mesaje sau cu imagini colorate. Alb-alb nu am nimic. Absolut nimic. A existat la un moment dat, intenția de a cumpăra un kimono alb, dar nu s-a concretizat, pentru că… nimic nu se compară cu kimono-ul negru (aș mai lua unul de rezervă), pe care mi l-am dorit mereu. Scurtă paranteză: la primul antrenament de karate, eram ferm convinsă că va fi ca la Hogwarts: îți pune Sensei o pălărie pe cap care îți spune: tu ești cu kimono negru, tu ești cu alb. Eu voiam să zică negru la mine, dar… ce să vezi, n-a fost așa… Închid paranteza. La fel cu cu bandanele… niciuna albă, toate fie negre, fie roșii…

Eu am declarat război albului încă din copilărie. Știți momentul acela în care părinții te îmbracă în alb din cap până-n picioare și apoi îți cer imposibilul: „să nu te murdărești”. Ce vorbe-s astea?! Cumva era de datoria mea să mă murdăresc când ies afară! În plus, albul cerșește să fie murdărit. Albul imaculat capătă personalitate când este puțin murdar. Puritatea are nevoie de puțină impuritate… Eu când mă îmbrăcam în alb, nu mai eram eu. Eram stresată, să nu cumva să stric perfecțiunea. Cred că din cauza asta am și alunecat pe drumul de întoarcere: atâta de mult m-a rugat tricoul ăla alb de pe mine să-l tăvălesc puțin prin pământ, că i-am făcut pe plac, știți că sunt sensibilă la rugăminți. 🙂

Reconectarea cu natura...Mi-ar fi părut rău dacă ratam acest seminar. În primul rând, mi-era dor de munte. Și când spun dor, mă refer la un dor visceral. Am început să urc pe munte când aveam 8 ani. Până la 15 ani (când am fost ultima dată), am urcat de câteva ori pe hornuri, pe jepi, Piatra Craiului, Mălăiești, Valea Cerbului, am fost o dată în Făgăraș și o dată în Retezat. Am fost vara, dar am fost și iarna. De fiecare dată a fost o experiență minunată. Doar la Babele și Sfinxul nu am ajuns niciodată, la vremea respectivă mi s-a spus că „e traseu de pantofar și noi mergem pe munte, nu la plimbare”. O să mă duc singură până la urmă! Privind în urmă, îmi dau seama că nu am căzut niciodată pe munte. Dar am făcut-o azi. O fi modul muntelui de a-mi spune că m-a uitat și că ar fi bine să stau acasă… Sper că nu! 🙂 Dar dacă e supărat pe mine, îl înțeleg. A trecut prea multă vreme de când nu ne-am „văzut”.

Sensei ne spunea că înainte de a intra sub cascadă, trebuie să îți setezi o intenție, să ai o idee clară în minte, să știi ce vrei să dai afară. Deși nu am intrat sub cascadă, întreg procesul mi s-a părut extrem de interesant. Totuși, partea cu setarea unei intenții este dificilă pentru mine. Eu dacă mă aflu într-un loc în care mi-am dorit atât de mult să ajung (la munte, în natură, în cazul de față), sunt fericită. Există acea stare în care simți că nu îți lipsește nimic, că nu te supără nimic, că în acel moment ai TOT. Când sunt fericită, nu mă pot gândi serios la aspectele negative din viața mea (job, lucruri care nu-mi plac la mine, etc). Pur si simplu, în acel moment, ele nu există. Sau, ca să fiu mai clară, îmi cunosc problemele și frustrările și supărările, dar parcă nu-s ale mele, parcă-s din altă viață, parcă nu-mi mai aparțin, le simt ca și când ar fi fost povestite din experiențele altora, nu mă deranjează. Pur și simplu, nu mă pot conecta la ele. Poate că ar trebui să fac chestia asta când sunt într-un moment de maximă frustrare. Atunci sigur aș avea ce să dau afară. Evident, după ce reintru în ritmul bucureștean sunt din nou doar ale mele.

De vreo 5 ani (puțin după ce am început viața corporatistă cu program de 8 ore), mă încearcă un sentiment ciudat. Tot am impresia că nu sunt unde ar trebui să fiu și că trece timpul pe lângă mine. E o senzație stranie care uneori mă apasă, alteori mă îngrijorează, dar de cele mai multe ori e ca o alarmă care sună pe fundal și pe care nu știu cum să o opresc. Desigur, nu știu unde ar trebui să fiu mai exact, dar ceva îmi spune că nu aici unde sunt acum, nu la jobul actual. E straniu pentru că nu mi s-a mai întâmplat asta până în momentul în care programul meu a fost dictat de job. Câtă vreme am făcut doar ce mi-a plăcut, mi-a fost foarte bine.

Desigur, există și posibilitatea să nu știu ce vreau. Dar e puțin probabilă. Stând acolo în pădure și gândindu-mă la o intenție, mi-am amintit de Doru Stănculescu. De fiecare dată când era întrebat „Ce mai faci, Dorule?”, răspundea mereu la fel: „Fac ce vreau!”. O spunea cu convingere, cu maximă libertate, cu bucurie încât îi tăia respirația interlocutorului lui, care de cele mai multe ori nu făcea ce își dorea. Îl vedeai pe ăla din fața lui că se înverzește puțin de invidie. Atât de fericit și luminos era Doru Stănculescu când rostea vorbele de mai sus, încât își bloca interlocutorii.

Mi-era dor să merg la munte, mi-era dor să admir fluturii care se așezau pe mine, mi-era dor să văd șopârle (aș fi putut să văd și un șarpe, dar a fost prea rapid pentru mine), m-am bucurat să văd din nou o capră neagră (am mai avut această șansă când am fost în Retezat). Poate o altă explicație pentru căzătura mea, ar putea fi faptul că nu mai voiam să plec de acolo. 🙂

Sper să am ocazia să repet această experiență.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here