10 coveruri care ar trebui șterse din istorie (articol tradus din Far Out Magazine)

Articol tradus din Far Out Magazine

iulie 26, 2026

Coverul este un lucru delicat; ceea ce pornește ca un omagiu sincer adus unui artist se poate transforma cu ușurință într-o insultă. Reimaginarea unei piese nu este deloc o sarcină ușoară și, totuși, încă din zorii muzicii pop, artiștii au fost dornici să profite de popularitatea unor cântece deja consacrate prin înregistrarea de coveruri. De multe ori însă, rezultatul a provocat mai degrabă pagube decât succes.

Coverurile ar putea fi considerate un gen muzical în sine, deoarece există o mulțime de moduri diferite de a aborda o reinterpretare. Unii artiști, precum Frank Sidebottom sau Weird Al Yankovic, au folosit coverurile ca pe un vehicul pentru umor, aducând în același timp un omagiu unor muzicieni pe care îi admirau. Alte coveruri au devenit celebre tocmai pentru cât de intenționat proaste erau, artiști precum Mrs Miller rămânând cunoscuți pentru versiunile lor de karaoke dezastruoase ale hiturilor pop din anii ’60.

Cea mai ofensatoare categorie de coveruri este însă aceea în care artiștii cred, cu destulă aroganță, că pot îmbunătăți originalul. Uneori, această atitudine produce rezultate extraordinare – de pildă, versiunea trupei Devo pentru The Rolling Stones, (I Can’t Get No) Satisfaction. Dar, mult mai des, rezultatul nu este decât un exercițiu umflat de ego rock’n’roll.

Lista noastră s-a concentrat asupra reinterpretărilor arogante, bizare și de-a dreptul jenante. Ca să folosim cuvintele memorabile ale surorii Michael din serialul Derry Girls: „Chiar mă face să realizez cât de talentați erau profesioniștii care au înregistrat aceste piese în varianta lor originală.”

‘Pink Moon’ – Aurora (Nick Drake) – Locul 10

Anul trecut a fost lansat The Endless Coloured Ways, un album pe care artiști contemporani reinterpretează creațiile extraordinarului Nick Drake. Primit cu un cor răsunător de întrebări de genul „Dar de ce?”, albumul conține nu puține versiuni nereușite ale pieselor lui Drake. Dintre toate, cea care doare cel mai tare este reinterpretarea piesei „Pink Moon” realizată de Aurora.

Din punct de vedere tehnic, această versiune nu este chiar rea. Stilul vocal al Aurorei – care amintește de reclamele de Crăciun ale lanțului John Lewis – nu este deranjant în sine. Poate că, dacă nu ar fi ales tocmai una dintre piesele definitorii ale lui Nick Drake, delicata și splendida „Pink Moon”, rezultatul nu ar fi fost atât de problematic. Dar exact asta a făcut, iar reinterpretarea capătă aerul unui sacrilegiu. Nu poți îmbunătăți perfecțiunea, iar Aurora cu siguranță nu reușește acest lucru în această piesă.

‘Long Tall Sally’ – Pat Boone (Little Richard) – Locul 9

Strălucirea carierei lui Little Richard în rock’n’roll nu poate fi exagerată. Interpret al unora dintre cele mai importante piese din primii ani ai rockului, Richard a fost unul dintre puținii artiști de culoare care au reușit să sfideze dominația interpreților albi din industria muzicală a vremii. Tocmai de aceea a fost cu atât mai ofensator faptul că Pat Boone a reînregistrat „Long Tall Sally” la doar câteva săptămâni după lansarea versiunii originale.

Pat Boone și-a construit o carieră de succes interpretând coveruri lipsite de originalitate ale primelor hituri rock’n’roll, îndulcindu-le și făcându-le mai ușor de acceptat pentru publicul conservator. În esență, Boone a avut o carieră tocmai pentru că o parte a publicului american, marcat de prejudecăți rasiale, iubea rock’n’roll-ul, dar nu voia să cumpere discuri înregistrate de artiști de culoare precum Little Richard.

‘Burning Down the House’ – The Used (Talking Heads) – Locul 8

O mare parte din muzica rock de la sfârșitul anilor 2000 a îmbătrânit destul de prost, ca să spunem lucrurilor pe nume. Totuși, unul dintre cele mai slabe exemple ale acelei perioade se regăsește pe coloana sonoră a filmului Transformers: Revenge of the Fallen (2009). Într-un cover realizat special pentru film, trupa emo, astăzi aproape uitată, The Used a făcut praf celebra piesă „Burning Down the House” a celor de la Talking Heads.

Piesa mai fusese reinterpretată anterior de Tom Jones împreună cu The Cardigans, într-o versiune care nu era tocmai convingătoare. Însă varianta celor de la The Used după hitul compus de David Byrne seamănă mai degrabă cu o formă de tortură sonoră. Trupa ignoră complet influențele funk și spiritul improvizatoric care făceau originalul atât de fermecător, iar peste toate se adaugă o producție încărcată de efecte stridente și un stil vocal atât de iritant, încât este aproape imposibil să reziști până la finalul celor 3 minute și 39 de secunde ale piesei.

‘Come Together’ – Aerosmith (The Beatles) Locul 7

Expresia „If you come for the King, you best not miss” („Dacă îl provoci pe rege, mai bine să nu ratezi.”) este una pe care cei de la Aerosmith ar fi trebuit, probabil, să o ia în serios înainte de a încerca să reinterpreteze o piesă a trupei The Beatles, cu atât mai mult „Come Together”. Nu înseamnă că piesele Beatles nu pot fi reinterpretate cu succes. Dimpotrivă, artiști precum Siouxsie Sioux, Jimi Hendrix, Al Green și mulți alții au demonstrat că se poate. Însă, dacă faci un cover nereușit după Beatles, lumea observă imediat.

Înregistrată pentru filmul Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band din 1978, versiunea celor de la Aerosmith elimină farmecul și naturalețea piesei originale, înlocuindu-le cu acel rock bombastic, excesiv și comercial pentru care trupa este cunoscută. John Lennon este adesea criticat pentru calitățile sale vocale, însă această reinterpretare demonstrează că lucrurile ar fi putut sta mult mai rău.

‘My Generation’ – Hilary Duff (The Who) – Locul 6

Spiritul de revoltă al tinereții din „My Generation”, piesa emblematică a trupei The Who, a surprins perfect esența subculturii anilor ’60 și a devenit, în timp, un simbol al revoluției punk și al muzicii alternative. Ca urmare, de-a lungul anilor au apărut nenumărate versiuni ale piesei: unele excelente, precum cea a lui Patti Smith, altele mediocre, cum este interpretarea celor de la Oasis, și unele de-a dreptul îngrozitoare. În această ultimă categorie intră și Hilary Duff.

Lansată doar ca piesă bonus pe ediția japoneză a celui de-al treilea album al cântăreței, reinterpretarea lui Hilary Duff pierde complet spiritul de rebeliune, energia și atitudinea care au făcut celebră versiunea originală. Motivul pentru care piesa a fost exclusă de pe toate celelalte ediții ale albumului vedetei pop pentru adolescenți este destul de evident.

‘Jumpin’ Jack Flash’ – Guns ‘N’ Roses (The Rolling Stones) – Locul 5

Dacă reinterpretarea celor de la Aerosmith după The Beatles a fost slabă, atunci versiunea celor de la Guns N’ Roses pentru „Jumpin’ Jack Flash” a The Rolling Stones este la un cu totul alt nivel. Nefiind niciodată cunoscuți pentru modestia lor, membrii Guns N’ Roses probabil că se vedeau drept echivalentul The Rolling Stones pentru generația anilor ’80, fără însă a avea aceeași energie, același spirit inovator sau același talent componistic.

Înregistrată în timpul sesiunilor pentru albumul Appetite for Destruction, această versiune a piesei „Jumpin’ Jack Flash” întruchipează perfect comercialismul lipsit de substanță al rockului anilor ’80, aflat în contrast puternic cu blues-rockul revoluționar care a consacrat trupa The Rolling Stones. Din fericire, reinterpretarea nu a ajuns pe varianta finală a albumului, fiind disponibilă doar pe înregistrări pirat („bootleg-uri”) și ulterior pe edițiile Super Deluxe ale albumului Appetite for Destruction.

‘Dancing In the Street’ – David Bowie and Mick Jagger (Martha and the Vandellas) – Locul 4

De la un cover după o piesă interpretată de Mick Jagger, trecem chiar la Mick Jagger însuși. Dacă această versiune a clasicului Motown nu ar fi fost lansată ca single caritabil pentru campania Live Aid, probabil că ar fi rămas cel mai stânjenitor moment din cariera atât a lui Mick Jagger, cât și a lui David Bowie. Completată de un videoclip la fel de siropos și exagerat, „Dancing in the Street” pare mai degrabă un vis febril tipic anilor ’80.

Jagger și Bowie nu au fost primii care au reinterpretat piesa compusă de Marvin Gaye. De-a lungul timpului, au existat versiuni remarcabile semnate de The Kinks, Little Richard, Grateful Dead și alții. Ai putea crede că reunirea în studio a două legende ale muzicii, precum Mick Jagger și David Bowie, ar produce magie. Însă versiunea lor pentru „Dancing in the Street” reprezintă o dovadă convingătoare că acest lucru nu se întâmplă întotdeauna.

’Fortunate Son’ – U2 (Creedence Clearwater Revival) – Locul 3

„Fortunate Son” evocă imaginile mișcării împotriva războiului și ale contraculturii, ale sfidării autorității și ale refuzului de a te supune sistemului. U2, în schimb, se află aproape la polul opus al acestei atitudini. Bono și colegii săi par să nu înțeleagă deloc spiritul înregistrării originale a trupei Creedence Clearwater Revival (CCR), iar versiunea lor transmite mai degrabă indiferență față de energia și forța mobilizatoare a piesei.

Reinterpretarea lor, cu influențe de dance-rock, nu a ajuns, din fericire, pe niciun album U2. A fost una dintre câteva piese înregistrate în timpul sesiunilor pentru Achtung Baby, folosite ulterior doar ca fețe B ale single-urilor extrase de pe album.

‘Love Will Tear Us Apart’ – Fall Out Boy (Joy Division) – Locul 2

Joy Division este o altă trupă pe care mulți o consideră aproape imposibil de reinterpretat fără a părea lipsit de respect. Legenda care înconjoară formația și pe regretatul ei solist, Ian Curtis, face ca simpla idee de a reimagina muzica lor să pară intimidantă. Totuși, dacă alegi să faci un cover după una dintre cele mai importante trupe din Manchester, te-ai aștepta să depui ceva mai mult efort decât au făcut-o cei de la Fall Out Boy cu reinterpretarea piesei emblematice „Love Will Tear Us Apart”, inclusă pe albumul lor din 2004, My Heart Will Always Be the B-Side to My Tongue.

Din nou, problema nu este că piesa nu poate fi reinterpretată. The Cure, de exemplu, a realizat o versiune foarte reușită. Însă există ceva în felul în care Patrick Stump își pune vocea în prim-plan, într-o manieră aproape autosuficientă, care face această versiune să pară profund nepotrivită. Poate că impresia aceasta vine și din faptul că „Love Will Tear Us Apart” a devenit, în timp, aproape un cântec memorial dedicat lui Ian Curtis, titlul piesei fiind gravat chiar pe piatra sa funerară. Este încă o dovadă că faptul că poți face un anumit lucru nu înseamnă neapărat că și ar trebui să-l faci.

‘911 Is a Joke’ – Duran Duran (Public Enemy) – Locul 1

Până acum, lista noastră a inclus reinterpretări ofensatoare, ridicole și complet neinspirate. Ei bine, această piesă le bifează pe toate trei în același timp. Este greu de înțeles ce i-a determinat pe cei de la Duran Duran, una dintre marile trupe pop ale anilor ’80, renumită pentru stilul său extravagant și videoclipurile pline de glamour, să reinterpreteze un cântec hip-hop despre discriminarea rasială în cadrul serviciilor de urgență.

Una dintre cele mai importante formații hip-hop din toate timpurile, Public Enemy s-a remarcat prin mesajele sale politice directe și fără compromisuri. „911 Is a Joke”, lansată în 1990, este o piesă de protest care vorbește despre timpul de răspuns mult mai mare al serviciilor de urgență în cartierele locuite preponderent de afro-americani. Cei de la Duran Duran (care, evident, nu sunt afro-americani) au inclus un cover al piesei pe albumul lor din 1995, Thank You. Discul este alcătuit exclusiv din reinterpretări, trupa britanică abordând compoziții semnate de Lou Reed, Bob Dylan, Iggy Pop și alți artiști importanți. Versiunea lor pentru „911 Is a Joke” este un amestec confuz cu influențe blues, iar felul în care Simon Le Bon încearcă să interpreteze pasajele rap lasă, fără îndoială, mult de dorit.