Din jurnalul unui ninja (124): Joy of joys: Shinden Fudo Ryu și un antrenament special de kenjutsu

septembrie 19, 2026

V-am mai spus de câteva ori că Shinden Fudo Ryu este școala mea preferată. Și a fost dragoste la primul contact. Și când spun preferată nu înseamnă că îmi ies tehnicile. Nici pe departe. Sunt chiar avansate și dificile. Dar există ceva în flow-ul acestei școli care se pliază pe sufletul meu, există ceva familiar în naturalețea mișcărilor. Și chiar este o bucurie să practic școala asta. E greu de explicat, dar ceva din mine este atras puternic de această școală. Adevărul este că nu iubim neapărat lucrurile la care suntem deja buni. Uneori iubim tocmai ceea ce ne cheamă spre evoluție.

M-am întrebat la un moment dat, ce mă face pe mine să mă îndrept cu atâta entuziasm spre ceva care aparține clar domeniului avansat. Și mi-am adus aminte de „duelul” jo vs bo… În urmă cu vreo 3 ani și jumătate, am declarat sus și tare că pentru mine bo este iadul, în timp ce jo este arma mea preferată. Am împărtășit aceste gânduri cu toată lumea dar un coleg avansat mi-a spus: „dar jo este armă pentru avansați pentru că fiind mai scurtă înseamnă că te duci mai aproape de adversar”. Sincer, la vremea respectivă, nici nu mă gândisem la distanța față de adversar când mi-am ales arma preferată. Nu! Perspectiva mea era cu totul alta. De când am pus prima dată mâna pe un bo, timp de vreo șase luni am avut vânătăi și pe piciorul stâng și pe piciorul drept pentru că mă loveam cu arma peste ele. În plus, oamenii și obiectele din jur erau mereu în pericol pentru că nu stau bine la aprecierea distanței. Jo fiind un baston mai scurt nu-mi provoca daune. Așa că jo era (și este în continuare, chiar dacă relația cu bo s-a îmbunătățit considerabil) arma mea preferată. 🙂

Dar să revenim la Shinden Fudo Ryu. Vineri, Darie a propus să lucrăm tehnici din această școală. Când l-am auzit, s-a aprins pomul de Crăciun în mine și pe cerul meu interior erau focuri de artificii. Darie era fericit că are un coleg de antrenament dornic să lucreze tehnici din această școală (iți poate solicita articulațiile, genunchi, așa că nu sunt mulți dispuși să lucreze prea mult dacă au probeme medicale), eu eram în al nouălea cer că a revenit Shinden Fudo Ryu în viața mea. Așa că… n-am nici cea mai vagă idee când au trecut aproape trei ore. Când am văzut că începe să plece lumea, ne întrebam amândoi unde pleacă oamenii… apoi ne-am uitat la ceas și era ora 22.00.

Am trecut prin o grămadă de tehnici. Din nefericire, nu rețin numele lor, dar am văzut notițele și desenele făcute de Darie… Sunt mai mulți colegi avansați care și-au notat și au desenat tehnicile… și îi invidiez… Eu sunt un antitalent absolut la desen. Orice aș desena ar trebui să pun o semnătură într-un colț și o legendă ca să știu peste timp cum să mă uit la capodoperă, nu cumva să o țin cu susul în jos. 🙂

Cel mai mult mi-a plăcut Musan (drept dovadă că am ținut minte denumirea). Dar au fost o grămadă de altele. Toate extrem de interesante și de provocatoare, în același timp.

La un moment dat, Darie mi-a spus: următoarea tehnică presupune să te arunc, așa că va trebui să cazi. Asta e fix o bubă a mea: căderile. Am acest talent de a cădea împrăștiat, de a pune mâinile pe unde nu trebuie… Dar vineri seară, am înregistrat o mare victorie personală pe care o notez aici cu mândrie: n-am mai pus mâna aiurea când am căzut. Ba mai mult decât atât, fiind o căzătură pe spate, nu am mai simțit că îmi rearanjez plâmânii la impactul cu solul. Nu! Am avut o senzație de ceva rotund… Incredibil! Cine ar fi crezut că voi putea?! Poate că rostogolirile mele de la sală dar și cele de acasă (făcute pe gresie și pe parchet) chiar au ajutat la ceva.

Desigur, pe parcursul antrenamentului am sesizat o grămadă de hibe și de greșeli la modul în care mă mișc, dar n-am lăsat asta să-mi știrbească bucuria antrenamentului. Le-am analizat „la rece” după aceea. Și fix aceste hibe sesizate vineri seară, au revenit mai apăsat în atenția mea astăzi, la antrenamentul de kenjutsu.

Când mă aflu sub presiune, respirația mea se blochează exact în momentul contactului cu adversarul, iar corpul încearcă să „cumpere” stabilitate prin rigidizare. Astăzi, la kenjutsu, însă, nu mă ataca nimeni. Făceam suburi (tăieri în gol). Ca de obicei, încerc să sincronizez mișcarea cu respirația. Observ, însă, că inspir și apoi uit să mai expir. Și simt o pernă de aer pe piept care devine din ce în ce mai grea și după vreo 5 tăieri în gol trebuie să mă opresc ca să dau aerul afară. Când fac exercițiul corect, inspir și expir când și cum trebuie, corpul se relaxează (inclusiv brațele) și lovesc cu bokkenul solul/salteaua/podeaua… Dacă blochez respirația, corpul se rigidizează (inclusiv brațele) și atunci controlez bokkenul și îl opresc la timp, dar fac prost tăierea.

Partea și mai interesantă, a fost când astăzi, am lucrat un kata cu partener, în care exista un moment când adversarul pune presiune pe bokken, tu absorbi, iei centrul și ataci. Simplu și ușor ca bună ziua. 🙂 Well… not quite… Aici am avut fix aceeași senzație care m-a însoțit pe parcursul antrenamentului de ieri de la ninjutsu. În momentul în care colega mea Magda punea presiune pe bokkenul meu, respirația se bloca și apoi simțeam efectiv cum se rigidizează corpul, se strânge, își strică postura. Dar cea mai nasoală senzație era aceea când simțeam cum încep să pierd din forță. Aseară la ninjutsu, era la fel. Când Darie punea puțină forță, sau se opunea mișcării, corpul meu devenea de piatră și se poticnea… Dacă ar fi putut să vorbească, ar fi spus un „hâc” în cor: bazinul, picioarele (în special cel din spate), spatele și umerii… Și apoi senzația că forța mea în loc să se adune, se împrăștie și iese, pleacă… Wow! Mă și gândeam azi, ușor ofticată: cum dracu după ce am acceptat faptul că m-am îngrășat 5 kg și am decis să le integrez în mușchi, acum nu sunt în stare să folosesc forța câștigată?! 🙂

În mod clar trebuie să mai lucrez la întărirea propriului corp, la posturi și… la respirație. Am tot încercat să-mi conving mintea că facem antrenamentele pe uscat, nu în apă, deci nu are de ce să blocheze respirația. Dar… te pui cu te încurci?! N-ai cu cine discuta… 🙂 Adevărul este că atunci când apare presiunea, mulți oameni fac exact la fel: își țin metaforic respirația, se rigidizează, încearcă să controleze mai mult, iar capacitatea de adaptare scade. Uneori problema nu este că avem prea puține resurse, ci că tensiunea ne împiedică să folosim resursele pe care le avem deja. Presiunea din exerior doar scoate la suprafață un mecanism care există deja în interior

Cert este că am avut două antrenamente grozave care mi-au dat și de gândit, dar mi-au adus și multă bucurie. 🙂 Am înțeles o dată în plus că singura cale de a evolua este să continui să faci până când corpul înțelege ce are de făcut. Și mai este ceva: am avut două antrenamente în care am văzut clar că bucuria sinceră există chiar în mijlocul neputinței, al descoperirii și al muncii.