Din jurnalul unui ninja (121): Alfabetul Improvizației și disciplina Spontaneității

iulie 30, 2026

În ultima vreme, m-am gândit mult la ideea de improvizație. De-a lungul celor peste 4 ani de când am început să practic ninjutsu, m-am ciocnit des de acest concept. În mine co-există două stări la fel de puternice. Pe de o parte, îi admir pe cei care, indiferent de experiență și de nivelul de pregătire (unii abia veniseră la câteva antrenamente), se aruncă cu entuziasm în oceanul improvizației. Nu le iese tehnica așa că inventează ceva… Ideea de a improviza, de a continua chiar dacă nu ți-a ieșit tehnica este seducătoare. Vine la pachet cu gândul: „poate îmi iese!” Iar această posibilitate este combustibil.

Pe de altă parte, această disponibilitate de a te arunca cu capul înainte, îmi dă cu virgulă. Poate pentru că niciunul dintre colegii avansați cu care am lucrat în tot acest timp, nu mi-a lăsat impresia că merge la ghici, la noroc. De fiecare dată când au schimbat tehnica din mers, au făcut-o ca reacție la ceea ce făceam eu. A fost adaptare la o nouă situație. Au putut să improvizeze pentru că ei stăpânesc bazele.

Lucian Blaga spunea că oamenii trebuie să fie educați să trăiască în problematic pentru că ei trăiesc prea insistent în iluzia soluțiilor. Este exact ceea ce învățăm la antrenamente. În ninjutsu vedem că răspunsul apare din relația cu problema, nu dintr-o listă de soluții memorate. Kihonul nu ne oferă soluții fixe. Ne ajută să ne construim un corp și o minte capabile să găsească soluții. Exersăm atât de mult principiile, încât atunci când va apărea o problemă reală, vom putea răspunde fără să depindem de o soluție fixă.

Vă spuneam că la primul antrenament de ninjutsu, când l-am auzit pe Sensi spunând „și de aici faceți ce vreți voi”, nu doar că mi-a dat cu virgulă, dar mi-a turnat și plumb în picioare. De ce? Pentru că eram obișnuită cu indicații fixe: „atacul e așa și apărarea este așa”. Nu ieșisem niciodată din formele fixe. „Cum adică să fac ce vreau eu?!!”, exact asta a fost reacția mea.

Dar, am înțeles apoi că, lăsând exercițiul deschis, Sensei ne obligă să rămânem în problematic. Ne obligă să vedem că nu există un răspuns unic. Există doar un partener care se mișcă, iar noi trebuie să înțelegem ce se întâmplă. Din punctul meu de vedere această idee depășește chiar simpla practică a artelor marțiale. Este o filosofie a educației. O educație bazată pe soluții produce oameni foarte eficienți cât timp lumea rămâne aceeași. O educație bazată pe principii produce oameni capabili să se adapteze atunci când lumea se schimbă. Aici este toată frumusețea când practici ninjutsu: nu ți se predă un catalog de răspunsuri, ci un mod de a percepe, de a te mișca și de a gândi. Tehnicile sunt importante, dar ele sunt instrumente, nu destinația.

Și poți evolua, poți atinge acest nivel de percepție, cu condiția să nu ocolești bazele, kihonul, chiar dacă antrenamentul poate părea repetitiv, plictisitor.

Unul dintre marile paradoxuri ale improvizației este că cea mai bună improvizație este adesea rezultatul a mii de ore de disciplină. Din exterior pare spontaneitate pură. Din interior este libertate construită pe o fundație foarte solidă. Jazzul este probabil cel mai la îndemână exemplu. Un muzician de jazz care urcă pe scenă alături de oameni pe care nu i-a întâlnit niciodată nu pornește de la zero. El vine cu un bagaj comun: cunoaște armonia (acorduri, progresii); cunoaște ritmul și felul în care funcționează swing-ul; știe sute de standarde de jazz sau, măcar, structurile lor; a exersat ani întregi game, arpegii și fraze muzicale; a ascultat foarte multă muzică. Așa că atunci când cineva spune: „Autumn Leaves în Sol minor” sau „All the Things You Are”, toți înțeleg imediat terenul de joc. Nu trebuie să repete piesa ore întregi. Tema este ca o hartă. Improvizația este călătoria prin acea hartă. Ce este fascinant este că muzicienii nu încearcă doar să cânte bine. Ei ascultă continuu. O improvizație reușită este aproape o conversație. Pe de altă parte, dacă eu (care n-am cântat la chitară niciodată) aș pune mâna pe o chitară și m-aș duce să improvizez alături de niște muzicieni de jazz, există posibilitatea să iasă cât de cât bine pentru că ceilalți muzicieni cu experiență și cu cunoștințe solide pot umple golurile și pot masca greșelile mele, se pot adapta la ceea ce ofer eu. Așa se întâmplă și când lucrezi cu un practicant cu experiență: el te poate pune în valoare chiar dacă tu nu faci bine tehnica. Asta se întâmplă pentru că este atent la ceea ce faci, reacționează la mișcările tale.

Charlie Parker spunea ceva foarte apropiat de această idee: învață instrumentul, învață muzica, apoi uită tot și cântă. Nu în sensul de a șterge cunoștințele, ci de a nu mai fi prizonierul lor. În momentul improvizației nu mai calculezi conștient fiecare notă. Corpul și urechea știu deja.

Cred că aici există o legătură foarte frumoasă cu ceea ce experimentăm în budō și ninjutsu. La început repeți o tehnică de sute sau mii de ori. Pare mecanică. Sensei îți corectează postura, respirația, distanța, unghiul, centrul. La un moment dat apare ceva nou. Nu mai execuți tehnica. Corpul răspunde fără să mai treacă prin filtrul analitic al minții.

Improvizația nu înseamnă să inventezi ceva din nimic. Înseamnă să folosești tot ceea ce ai acumulat până atunci într-un mod viu, adaptat exact momentului prezent. Din perspectiva asta, improvizația este opusul rigidității. Nu abandonezi disciplina, ci o lași să se transforme în spontaneitate. Libertatea nu apare în locul regulilor, ci crește din ele, asemenea unui copac care își poate întinde ramurile doar pentru că are rădăcini adânci.

Există o diferență uriașă între a improviza și a inventa. Mulți începători le confundă, inclusiv eu. Când un începător spune „fac ce simt”, de multe ori ceea ce face este să înlocuiască tehnica cu reacții instinctive. Dar instinctele lui sunt cele pe care le avea înainte să intre în dojo. Exact acele reacții pe care antrenamentul încearcă să le transforme. În schimb, când Sensei spune: „de aici faceți ce vreți voi”, el ne spune de fapt: „Folosiți ceea ce ați construit și ați consolidat deja”. Ne îndeamnă să nu rămânem captivi într-o singură tehnică, într-o formă fixă.

Doi practicanți pot transforma o tehnică într-un dialog pentru că împărtășesc același vocabular al mișcării. De aceea, kata și kihon nu sunt opusul improvizației. Ele sunt alfabetul ei.

Mi se pare interesant și faptul că Sensei ne spune adesea: „simțiți ce face colegul și răspundeți”. Aici exercițiul capătă o nuanță mai profundă. Nu mai exersezi o tehnică. Exersezi capacitatea de a percepe. Tehnica devine doar limbajul prin care răspunzi. În fond, adversarul nu atacă niciodată exact ca în kata. Dacă ai învățat doar succesiuni fixe, vei încerca să impui realității ceea ce ai memorat. Dar dacă bazele sunt deja integrate, nu mai cauți tehnica potrivită. Corpul recunoaște direcția forței, ritmul, intenția și răspunde aproape înainte ca mintea să formuleze răspunsul.

Improvizația nu este libertatea de a face orice. Este libertatea de a răspunde potrivit, fără să mai fii nevoit să te gândești la mecanica răspunsului. Abia atunci dialogul cu partenerul devine autentic. Nu mai există două persoane care execută tehnici memorate. Există doi practicanți care se ascultă prin mișcare, iar tehnicile apar ca răspuns firesc la ceea ce se întâmplă între ei. Acesta este genul de spontaneitate care se naște din disciplină.

În cartea „Mes Chroniques Budo”, Roland J Maroteaux are un capitol întreg dedicat improvizației, care mi-a plăcut foarte mult. Autorul spune ceva provocator: tehnica, de una singură, nu este suficientă. Când oamenii vorbesc despre eficiență în artele marțiale, se gândesc imediat la tehnică. El spune că adevărata eficiență se sprijină pe trei elemente: intuiția; improvizația; spontaneitatea. Dar acestea nu apar singure. Ele apar numai după ce mintea și corpul au fost formate prin ani de practică.

„Nu mai răspunde creierul. Răspunde corpul”

Există un pasaj extraordinar. Cineva îl întreabă: „Ce ați face dacă ați fi atacat pe neașteptate?” El răspunde aproape ironic: „Nu mai decid eu. Corpul meu decide. Am mai multă încredere în corpul meu decât în creierul meu”. Și nu spune deloc că rațiunea este inutilă. Spune că în momentul pericolului nu mai ai timp să gândești tehnicile. Exact cum un pianist nu se gândește unde este fiecare clapă. Sau cum un șofer experimentat nu calculează fiecare schimbare de viteză. Corpul a învățat deja.

Una dintre cele mai frumoase idei din tot capitolul, este ideea pe care o formulează Roland J Maroteaux: Nu devii expert până nu elimini ideea de „a face”, înlocuind-o cu aceea de „a te lăsa să faci”. Este foarte apropiat de ceea ce japonezii exprimă prin mushin. Nu înseamnă pasivitate. Înseamnă că încetezi să forțezi fiecare gest. Corpul răspunde.

Asta învățăm la antrenamente. Pe tatami am înțeles că intuiția nu este ceva mistic. Sensei o definește foarte concret. Este percepția imediată, sesizarea unui pericol, instinctul care reapare datorită antrenamentului repetat. Învățăm să împiedicăm problemele să apară.

Tot la antrenamente învățăm că improvizația înseamnă lucru liber, adică fără scenarii fixe, fără atacuri convenționale, cu partener sincer, cu atacuri naturale. Învățăm să avem control. Învățăm că nu improvizația produce accidentări, ci ezitarea. Improvizația adevărată apare tocmai atunci când corpul este atât de bine educat încât reacționează fără brutalitate și fără ezitare. Învățăm că obișnuința poate deveni un obstacol. Dacă reacționezi înainte să existe informația, nu mai citești realitatea ci execuți un scenariu. Învățăm că spontaneitatea se învață. Nu este talent. Nu este inspirație. Este educație!

Revin la primul antrenament de ninjutsu. Da, inițial vorbele lui Sensei („și de aici faceți ce vreți voi”) m-au îngrozit, m-au făcut să mă văd așa cum sunt, mi-au smuls penele de împrumut. Dar, cel mai important: m-au făcut să înțeleg că drumul e lung, că antrenamentul este mai profund decât simpla activitate fizică. În momentul în care am acceptat că rezultatele nu vin peste noapte, m-am relaxat. Mi-am permis să învăț, am fost dispusă să greșesc și să am răbdare cu mine. Poate că nu progresez în ritmul pe care mi-l doresc eu, dar o fac. Am înțeles în timp un lucru esențial: nu poți să arzi etape dacă vrei să faci ceva durabil.

Azi, privesc cu mult mai multă relaxare vorbele lui Sensei. Voi putea vreodată să le pun în practică? Habar n-am! Foarte probabil, nu. Dar știu sigur că voi încerca. Cu răbdare și cu pașii de furnică pe care îi posed… 🙂