Din jurnalul unui ninja (125): Sabia nu minte: Memoria lemnului, vocea metalului

octombrie 3, 2026

V-am povestit de-a lungul timpului multe despre antrenamentele de ninjutsu și kenjutsu. Unele amuzante, unele revelatoare, altele provocatoare. Totuși, în atâtea episoade (cine ar fi crezut că voi scrie 125!!) nu v-am spus nimic despre o față mai puțin văzută a antrenamentului: îngrijirea armelor.

Întotdeauna am privit armele ca parteneri de practică. Fie că sunt la sală sau practic singură acasă, arma este un partener de antrenament pe care știu că mă pot baza. Sinceritatea armei taie de multe ori în carne vie pentru că îmi arată cu o precizie de invidiat unde nu sunt aliniată, unde folosesc în mod inutil forță, care sunt slăbiciunile propriului corp. Arma nu mă lasă să mă mint singură, să îmi șoptesc laude în ureche. Arma îmi smulge fără milă penele de împrumut. Un astfel de partener valoros merită să fie îngrijit cu multă atenție.

Așa că, după ce mi-am cumpărat primul bokken, am achizionat și uleiurile necesare pentru a îngriji lemnul. Am băgat la cap instrucțiunile oferite cu generozitate de Sensei și săptămânal sau la două săptămâni le bibilesc pe rând, cu răbdare pe toate (bokken, bo, jo, hanbo, kodachi, iaito). E un fel de ritual.

În timp, am început să înțeleg că îngrijirea armelor face parte din antrenament pentru că începi să dezvolți o conexiune cu arma respectivă și cercetând cu atenție „cicatricile” rămase după antrenamentele în care am încrucișat bokkenul cu câte un coleg, încep să înțeleg și faptul că de multe ori nu țin sabia cum trebuie și în loc să absorb cu partea laterală a „lamei”, preiau lovitura adversarului cu tăișul. Pot spune cu exactitate (îmi amintesc chiar și cum am simțit lovitura) cum au apărut multe dintre semnele/ urmele de pe ambele săbii de lemn. Și spun cu mândrie că am învățat și învaț în continuare și cu ajutorul lor.

În cei aproape 5 ani de practică, am avut 3 săbii de lemn (bokken). Pe primul bokken l-am folosit aproximativ 3 ani până când a căzut la datorie, frânt în două. L-am păstrat cu gândul că pot face, la un moment dat, un tanto (cuțit) și un kodachi (sabie scurtă) din el. Așadar, am continuat să îngrijesc cele două bucăți de lemn. Am fost nevoită să cumpăr altul și atunci am sesizat că există diferențe între ele. Diferențe mici pe care le simți în momentul în care începi să exersezi cu bokkenul. De la modul în care ți se așază mâna/priza pe el, la greutate, lungime…

În momentul în care a intrat Yuuki în viața mea, am sesizat mult mai bine diferența între arme. Yuuki e un bokken mai subțire, lucrat cu atenție la detalii. Yuuki suiera, nu foarte pronuntat, semn că încă nu lovesc cum trebuie, dar suiera! A fost pentru prima dată când am simțit că este o armă potrivită pentru mâna mea. Spre deosebire de celălalt bokken, mânerul lui Yuuki este mai subțire, mai oval și îl pot ține mult mai bine, mai natural și mai corect în mână. Yuuki mi-a arătat finețea. Lucrand cu acest bokken, am început să înțeleg mai bine ideea că „arma este o extensie a practicantului”. La un antrenament, când lucram cu partener, în momentul în care ni s-au atins armele am știut exact cât de prost am poziționat bokkenul și am simțit când s-a desprins o aschie din el (fix pe „lama”). Apoi, începi într-adevăr să simți când lovești tsuba celuilalt bokken sau un deget al colegului (se simte diferit). Am început să simt vârful bokkenului, ceea ce mi se pare de-a dreptul fascinant. Mai mult decât atât, când repet suburi și corpul meu este mai relaxat (deci mă apropii de ideea de a le face mai corect) simt cum „taie” aerul bokkenul. Încet-încet, am început să simt aceste lucruri și când lucrez cu celălalt bokken. Și nu aș fi crezut că voi fi vreodată în stare de așa ceva.

Cu sabia de metal (iaito) este altă poveste. Are un alt fel de a-mi comunica ce nu e bine. În primul rând e mult mai grea decât un bokken. Iaito mi-a arătat din prima secundă că am de lucru la întărirea corpului meu. Și mă ajută enorm la asta. O folosesc și pe post de suburito (un fel de bokken mult mai greu de lemn care te ajută la întărirea tendoanelor). Inițial, mi-a fost teamă să lucrez cu iaito pentru că simțeam că nu o pot stăpâni… La început, când făceam suburi cu iaito simțeam că mă trage după ea, mă scoate din poziție, mă dezradacineaza. La tăierile în gol, senzația era că mă proiecteaza în peretele din față și existau mai multe șanse să suier eu pe lângă ea, în loc să suiere ea în mâinile mele. 🙂

Metalul îmi transmite informația în mod diferit față de o sabie de lemn. Într-o zi, încercam un exercițiu amuzant: aruncam un măr sau o minge de tenis de câmp în sus și trebuia să scot sabia din teacă și să „tai” mărul/mingea. Și mi-a ieșit de câteva ori, dar s-a întâmplat și ca obiectul să cadă fix pe latul lamei… și atunci am simțit vibrația metalului până în dinți. 🙂

Cu iaito încă mai am de lucru până când va suiera. Dar simt îmbunătățiri… Mi-ar plăcea, la un moment dat, să am un iaito mai ușor, dar e puțin probabil să se întâmple acest lucru.

Poate că, până la urmă, relația cu o armă se construiește la fel ca orice relație bună: în timp, prin atenție, răbdare și multe ore petrecute împreună. Înveți să-i cunoști greutatea, echilibrul, sunetul, micile imperfecțiuni. Înveți ce îți permite și ce nu îți iartă. Iar ea, fără să spună vreodată nimic, ajunge să-ți vorbească din ce în ce mai mult.

De aceea, pentru mine, antrenamentul nu se termină atunci când pun sabia în teacă sau când fac ultimul salut în dojo. Continuă acasă, când șterg metalul, când dau lemnul cu ulei, când trec cu mâna peste bokken și caut eventualele așchii sau fisuri. Uneori descopăr pe arme urmele propriilor greșeli și îmi amintesc exact momentul în care au apărut. Alteori observ pur și simplu cum timpul începe să se așeze peste ele.

Mi se pare frumos că lemnul și metalul păstrează timpul în moduri atât de diferite. Lemnul absoarbe uleiul, se închide la culoare, se lustruiește sub mâini, adună lovituri și cicatrici. Metalul păstrează amprentele, reflectă lumina și transmite până în dinți cea mai mică vibrație. Unul a fost cândva viu și poartă încă în fibră povestea copacului din care a venit. Celălalt pare rece și neînsuflețit, dar în mâna practicantului devine surprinzător de „vorbăreț”.

Poate tocmai de aceea nu pot privi îngrijirea armelor ca pe întreținerea banală a unui echipament. Este și ea keiko. Este o altă formă de atenție. În timpul antrenamentului, arma mă obligă să fiu atentă la mine. După antrenament, eu sunt cea care trebuie să fie atentă la ea.

Și există o reciprocitate care îmi place foarte mult aici: eu am grijă de armele cu care practic, iar ele, în felul lor tăcut și neiertător, au grijă ca eu să continui să învăț.

Probabil că într-o zi Yuuki va purta mult mai multe cicatrici decât astăzi, iaito va avea propriile urme ale anilor de practică, iar eu sper că voi suiera din ce în ce mai rar spre perete. 🙂 Dar nu mi-aș dori ca armele mele să rămână impecabile. Mi-aș dori să îmbătrânească frumos, odată cu practica mea.

Pentru că poate o armă bine îngrijită nu este una pe care timpul n-a atins-o, ci una pe care se vede că timpul petrecut împreună nu a fost irosit.