L-am admirat pe Ovidiu Anton încă de când l-am văzut pentru prima dată la „Școala Vedetelor”, la TVR 1. Avea o bucurie sinceră, aproape copilărească, de a cânta. Orice. Oriunde. Era ceva candid în felul în care se dăruia muzicii, o autenticitate care nu poate fi mimată, o pasiune nealterată de calculele succesului și de dorința de a fi pe placul tuturor.
L-am urmărit de-a lungul anilor și m-am bucurat să descopăr că timpul nu i-a răpit această candoare. A acumulat experiență, s-a maturizat artistic, dar a păstrat intactă acea bucurie a începuturilor. Nu și-a modelat muzica după tendințele momentului, nu a alergat după formule comerciale și nu a făcut compromisuri pentru a câștiga popularitate. A continuat să-și cânte crezul cu aceeași pasiune și aceeași intensitate, indiferent dacă avea în față câteva zeci sau câteva mii de spectatori.
Într-o industrie în care succesul este măsurat prea adesea în cifre, vizualizări și clasamente, fidelitatea față de propriile convingeri artistice este o formă de curaj. Iar capacitatea de a păstra vie bucuria de a cânta, după atâția ani, este poate una dintre cele mai frumoase forme de maturitate.
Poate că această fidelitate față de propria natură explică și afinitatea lui Ovidiu pentru o rasă de câini adesea judecată după aparențe. Forța are multe chipuri. Uneori se exprimă printr-un riff de chitară care îți vibrează în piept, alteori prin prezența impunătoare a unui American Staffordshire Terrier. Dar adevărata forță nu stă doar în intensitate. Stă și în capacitatea de a se controla, de a proteja, de a rămâne loial și de a-și dezvălui sensibilitatea fără să-și piardă identitatea. Ovidiu Anton pare să fi înțeles acest lucru în două dintre universurile sale preferate: cel al muzicii rock și cel al câinilor pe care îi crește cu pasiune. În urmă cu 10 ani, Ovidiu a înființat trupa Anton. Și a continuat să facă ceea ce face dintotdeauna: să-și urmeze Calea cu pasiune și dedicare.
Zece ani nu reprezintă doar o măsură a timpului, ci și a experiențelor care ne modelează, a încercărilor care ne testează convingerile și a felului în care învățăm să ne păstrăm verticalitatea într-o lume care nu ne oferă întotdeauna motive să rămânem drepți.
Nu întâmplător, Ovidiu Anton a ales ca aniversarea primului deceniu al trupei sale să se desfășoare sub semnul brazilor. Copaci care înfruntă vântul, frigul și furtunile fără să-și piardă verdele, brazii devin, în piesa care dă titlul concertului, o metaforă a rezistenței, a demnității și a refuzului de a îngenunchea.
„Suntem brazi” nu este însă doar un cântec despre perseverență. Este un manifest de revoltă împotriva nedreptății, a abuzului de putere și a celor care își construiesc privilegiile pe neputința altora. Versurile au duritatea unei confruntări directe, dar dincolo de furie se află o idee profund umană: suferința poate deveni o sursă de putere, iar solidaritatea poate transforma revolta individuală într-o voce colectivă. Poate că tocmai această trecere de la „eu” la „noi” dă o semnificație aparte aniversării.
După zece ani, „Suntem brazi” nu mai este doar declarația unui artist, ci și expresia unei comunități formate în jurul muzicii sale. O comunitate care a crescut odată cu trupa, care i-a împărtășit emoțiile, revoltele și bucuriile și care se regăsește în mesajele cântecelor. Iar alegerea unei formule simfonice pentru această aniversare este o expresie a maturizării artistice. Nu este o renunțare la forța și la identitatea hard rockului și heavy metalului, ci o extindere a posibilităților lor de expresie.
După un deceniu, Ovidiu Anton se întoarce la propriile compoziții pentru a le explora din alte perspective, pentru a descoperi noi nuanțe și pentru a le oferi o altă respirație muzicală. Asemenea brazilor, care își păstrează rădăcinile în timp ce cresc spre cer, muzica își poate păstra esența chiar și atunci când își schimbă forma. Maturizarea nu înseamnă să-ți pierzi rădăcinile, ci să înveți cât de departe poți crește fără să te desprinzi de ele.
Pe 19 noiembrie, pe scena Teatrului de Operetă „Ion Dacian”, două universuri aparent diferite s-au contopit dovedind că forța poate fi delicată și că rafinamentul poate fi copleșitor. De o parte, am avut chitarele distorsionate, riffurile apăsate, ritmurile viguroase și energia aproape viscerală a hard rockului. De cealaltă parte, am avut bogăția armonică a orchestrei, subtilitatea instrumentelor acustice și amplitudinea expresivă a muzicii simfonice. Aseară, am văzut că o vioară poate sfâșia liniștea cu aceeași intensitate cu care o chitară electrică poate mângâia sufletul. O orchestră poate dezlănțui furtuni, după cum o baladă rock poate dezvălui cele mai fragile emoții. Frumusețea întâlnirii dintre aceste două lumi stă exact în descoperirea faptului că ele pot coexista, se pot completa și pot căpăta împreună o nouă dimensiune. Iar corul adaugă acestei întâlniri o altă expresie a forței: vocea colectivă, capabilă să transforme emoția individuală într-o trăire comună, să amplifice dramatismul unui pasaj sau să confere unei melodii o solemnitate aproape ritualică. Într-o asemenea formulă, orchestra nu vine să îmblânzească rockul, iar chitarele electrice nu încearcă să domine instrumentele simfonice. Fiecare își păstrează identitatea, contribuind la construirea unui univers sonor în care forța și delicatețea nu se anulează, ci se potențează reciproc. Mi-a plăcut foarte mult cum au sunat cu orchestră piese precum „Povestea stejarului” (cu Adi Igrașan) și „Balada Corbului” cu Andy Ghost (Altar) și Alin Moise la chitară.
Concertul de aseară a fost mai mult decât un simplu concert rock. A fost o întâlnire între suflete care vibrează pe aceleași acorduri muzicale, dar și o dovadă că respectul în breasla artiștilor încă există. Au urcat pe scenă pentru a fi alături de Ovidiu la ceas aniversar: Andrei Coman (în rolul de MC la începutul showului), Costin Adam (solist, Phoenix), Fernando Drăgănici (primul toboșar al grupului Anton, care a revenit apoi pe scenă cântând și la keyboards), Alin Moise (chitarist), Andy Ghost (solist, Altar), Scarlet Aura (Aura și Mihai Dănciulescu), Adi Igrișan (solist, Cargo), Cristian Hrubaru, Cristi Gram (chitarist), Bikers For Humanity.
M-au impresionat și fetele care au urcat pe scenă: Elena Crimson (extrem de expresivă), Natalia Bendre (sigură pe ea, a cântat cu trăire „Jurăminte” alături de Ovidiu) și Aura Dănciuleascu (o explozie de energie și forță pe piesa „Du-mă calule”). Dar momentul meu preferat a fost cântecul „Povestea stejarului” unde invitat a fost Adi Igrișan.
Finalul a fost emoționant. Toți invitații au fost pe scenă iar publicul a cântat „La mulți ani!” trupei Anton.
Au fost două ore intense pentru că muzica lui Ovidiu Anton are atât energie cât și mesaj, o combinație care nu te poate lăsa indiferent. Ideea de a oferi, la începutul concertului câte un „artefact Anton” (o statuetă) tuturor invitaților și celor care l-au susținut de-a lungul carierei, a fost una foarte frumoasă. Au fost invitați toți pe scenă de Andrei Coman să își ia cadoul de pe masă. Le-aș fi oferit totuși fiecăruia, individual, atunci când erau invitați pe scenă, gestul ar fi căpătat o nuanță mult mai personală.
Există artiști care, odată cu trecerea timpului, își pierd bucuria începuturilor. Devin mai calculați, mai preocupați de imagine, de cifre, de succes. Și există artiști care, în ciuda experiențelor acumulate, păstrează în ei ceva din candoarea celui care a descoperit pentru prima dată magia muzicii.
Ovidiu Anton face parte, în ochii mei, din această a doua categorie. Pe scena Teatrului de Operetă, înconjurat de muzicieni, de prieteni și de oamenii care i-au fost alături, am văzut un artist matur care nu a uitat să se bucure. Un om care a înțeles că poți cânta alături de o orchestră simfonică fără să devii mai puțin rocker, că poți fi puternic fără să-ți ascunzi sensibilitatea și că poți crește fără să-ți pierzi rădăcinile.
După zece ani, muzica ANTON are mai multe nuanțe, mai multă amploare și noi orizonturi. Dar în centrul ei se află aceeași pasiune sinceră. Pentru că adevărata maturitate nu înseamnă să lași în urmă copilul care ai fost, ci să ai grijă ca el să nu înceteze niciodată să se bucure. Iar brazii, oricât de înalți ar crește, nu uită niciodată pământul din care s-au ridicat.
Și mă gândesc că una dintre cele mai frumoase confirmări ale mesajului „Suntem brazi” a venit chiar din partea oamenilor care au urcat pe scenă alături de Ovidiu Anton. Pentru că verticalitatea nu înseamnă să stai singur, iar loialitatea nu se măsoară doar în anii petrecuți împreună, ci și în disponibilitatea de a fi prezent atunci când contează. Concertul aniversar a devenit astfel nu doar o celebrare a muzicii, ci și a prieteniilor, a respectului reciproc și a legăturilor construite de-a lungul timpului.
De zece ani, ANTON stă drept. Și continuă să crească.
Setlist Anton simfonic
- Anton – Zece ani de rock, verticalitate și fidelitate față de propriul crez (19.11.2026) - noiembrie 20, 2026
- Despre Theo Rose: Când dispare contextul, începe propaganda indignării - noiembrie 17, 2026
- Psihologul Muzical (ediția 1256 – 14.11.2026): Amadeus și Xenti Runceanu, Angela Similea și Ovidiu Komornyik (din arhivă), Top 5 Gabriel Dorobanțu (din arhivă) - noiembrie 17, 2026


































