Cantafabule — Concert Rock-Simfonic – la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” (17.10.2026)

Cantafabule – o muzică din trecut care continuă să vorbească despre prezent

Există albume care aparțin unei epoci și albume care reușesc să traverseze epocile, fără să-și piardă forța, semnificațiile sau capacitatea de a pune întrebări. Albume care nu îmbătrânesc odată cu generațiile care le-au ascultat pentru prima dată, pentru simplul motiv că nu vorbesc doar despre lumea în care au fost create, ci despre natura umană.

Cantafabule, capodopera lansată de Phoenix în 1975, face parte din această categorie. La 51 de ani de la apariție, albumul a răsunat din nou pe scena Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București, într-o formulă rock-simfonică impresionantă, cu Josef Kappl, soliștii Codruț Croitoru, Florin Budnaru, Dragoș Moldovan și Anton Zidaru, alături de orchestra condusă de dirijorul Leonard Boga.

A fost mai mult decât o reîntâlnire cu muzica Phoenix. A fost o demonstrație a faptului că o operă autentică poate continua să trăiască, să se transforme și să capete noi dimensiuni fără să-și piardă identitatea.

În 1975, România trăia într-o realitate în care libertatea de expresie era atent supravegheată, iar cultura trebuia să se strecoare printre constrângerile ideologice ale regimului comunist. În acest context, Phoenix a creat o operă rock de o complexitate muzicală și literară remarcabilă, inspirată din bestiare medievale și mitologie. Șerban Foarță și Andrei Ujică, autorii versurilor, au construit un univers poetic populat de inorogi, balauri, sirene, aspide, vasilisci și alte făpturi fantastice. Dincolo de frumusețea și ingeniozitatea limbajului, textele explorează teme fundamentale: libertatea și captivitatea, adevărul și iluzia, puterea și vulnerabilitatea, tentația și discernământul, confruntarea cu răul, moartea și renașterea.

O muzică născută într-o societate închisă continuă să vorbească despre libertate unei societăți care, cel puțin formal, o are. Pentru că, dacă privim cu atenție lumea contemporană, constatăm că făpturile fantastice din Cantafabule nu au dispărut. Doar și-au schimbat înfățișarea. Tocmai această libertate de interpretare demonstrează forța textelor semnate de Șerban Foarță și Andrei Ujică. Poezia lor nu este prizoniera anului 1975. Ea poate fi redescoperită de fiecare generație, în funcție de propriile întrebări, neliniști și experiențe.

Privind în sală, am avut și un regret. Publicul era alcătuit în mare parte din oameni maturi, trecuți de 40 de ani. Oameni care au crescut cu muzica Phoenix sau care au descoperit-o într-o perioadă în care albumele se ascultau integral, versurile se citeau și se reciteau, iar muzica reprezenta mai mult decât un fundal sonor. Mi-ar fi plăcut să văd mai mulți tineri. Și, mai ales, mi-ar fi plăcut să văd tineri muzicieni, artiști ai noului val, oameni care își caută astăzi propriul limbaj și propria identitate muzicală. Nu din nostalgie și nici din convingerea că muzica de altădată ar fi, prin definiție, superioară celei de astăzi. Dar pentru a construi ceva cu adevărat personal este important să cunoști ceea ce s-a construit înaintea ta.

Cantafabule ar putea fi, pentru un tânăr muzician, o lecție extraordinară despre curajul experimentului, despre libertatea de a combina stiluri aparent incompatibile, despre importanța culturii literare în muzică și despre ambiția de a crea o operă coerentă, nu doar o succesiune de piese destinate consumului imediat. Ar putea descoperi aici că tradiția nu este opusul modernității, ci poate deveni una dintre sursele ei cele mai fertile. Că originalitatea nu înseamnă neapărat ruperea tuturor legăturilor cu trecutul, ci și capacitatea de a transforma moștenirea culturală în ceva nou. Și, mai ales, că muzica rock poate avea o forță intelectuală și poetică la fel de mare ca energia ei sonoră.

Nu cred că problema este faptul că tinerii ascultă altceva. Ar fi firesc să fie așa. Întrebarea este dacă le oferim suficiente ocazii să descopere asemenea opere și dacă reușim să le transmitem nu doar admirația noastră pentru ele, ci și motivele pentru care continuă să conteze. Pentru că patrimoniul cultural nu se transmite automat de la o generație la alta. El trebuie povestit, ascultat, reinterpretat și, mai ales, înțeles. Altfel, riscăm să transformăm operele vii în monumente admirate de la distanță, dar tot mai puțin cunoscute. Iar Cantafabule merită mult mai mult decât statutul de monument al rockului românesc. Merită să fie ascultat, descoperit și discutat de generații care nu au trăit epoca Phoenix, dar care se confruntă, în propriul lor prezent, cu multe dintre întrebările pe care albumul le pune.

Poate că aceasta este și cea mai frumoasă semnificație a concertului de la Operetă: nu simpla recuperare a unei pagini din istoria muzicii românești, ci demonstrația că această pagină nu s-a încheiat. Pasărea Phoenix nu este doar simbolul renașterii din propria cenușă. Este și simbolul continuității prin transformare.

Aveți aici o galerie foto de la concertul de aseară, de Iulia Radu.