Am fost un roboțel, un bun executant…

0
305

Am fost un roboțel, un bun executant...Recent, am avut o revelație care m-a pus puțin pe gânduri… Nu-mi place ce am descoperit despre mine, dar vreau să împărtășesc cu voi această experiență. Ca să înțelegeți mai bine contextul, am să fac un salt în timp.

Flashback

1990. 7 ani. După ce am făcut timp de un an gimnastică, am început să practic Shotokan. Mi-am dorit întotdeauna să practic „arte marțiale”. Mi-a plăcut atât de mult, încât timp de 10 ani, nu m-am oprit. Am avut noroc de un Sensei excepțional. Pe lângă antrenamentul în sine, ne vorbea despre cultura japoneză, chineză, ne-a adus cărți pe care le-am devorat. Așa am aflat că există multe alte stiluri de arte marțiale. Prin clasa a V-a, tatăl meu mi-a sugerat că aș putea să încerc să practic Aikido. A încercat să argumenteze, dar l-am ignorat fără milă. Aikido?! Asta e cu prize… plictisitor! Pentru mine, Shotokan era viața. Acolo loveam cu pumnul, cu piciorul… tocmai ce învățasem să lovim cu piciorul din săritură. Nu se putea compara nimic cu asta! În plus, eram apreciată la antrenamente.

E drept că, după ce văzusem o grămadă de filme, desene animate și citisem cărțile recomandate de Sensei, îmi stabilisem un nou scop în viață: să practic ninjutsu. În mintea mea fragedă era cât se poate de clar: costumul unui ninja este cel mai cool, ei folosesc o grămadă de arme neconvenționale (steluțe, nunceag, sabie, etc), văzusem în filme că alergau pe niște placaje care pluteau pe apă, erau niște acrobați… Cum să nu-mi doresc să fac așa ceva?! Ghinion, însă! În Călărași, nu practica nimeni ninjutsu. Dar visul meu a rămas cu mine.

În ultimii doi ani de liceu, după ce m-am mutat din Călărași, am căutat un loc unde să pot continua antrenamentele. Prima opțiune a fost ninjutsu, dar nici acolo nu se practica. Așa am ajuns la Shorin Ryu. Un fel de Shotokan, dar nici pe departe la fel de elegant. Cred totuși că era un pic mai practic, mai aplicat. În continuare, visam să fac ninjutsu.

Prezentul

2022. Privind în urmă, am impresia că tot ce v-am povestit mai sus s-a întâmplat într-o altă viață. Sunt conștientă că m-a ajutat mult faptul că am practicat arte marțiale. În primul rând, mi-a dat încredere în mine, m-a disciplinat, m-a învățat să am răbdare, să fiu calmă, să mă controlez. Deși nu am fost niciodată implicată într-un conflict, am avut mereu convingerea că mă pot descurca, că știu, că pot. Pot spune că aveam o părere extrem de bună despre mine și despre capacitatea mea de a reacționa la un posibil conflict/atac… Nu știu pe ce mă bazam…

Pandemia m-a determinat să mă mobilizez și să îmi îndeplinesc visul de a practica ninjutsu. La începutul anului am găsit locul perfect: Raiden Dojo București. Am avut din nou norocul să întâlnesc un Sensei deosebit. Am primit cărți (pentru care mulțumesc) și fiecare antrenament este și o călătorie culturală. Este de-a dreptul fascinant!

Ninjutsu: primele antrenamente

Nu o să uit niciodată drumul către dojo pentru primul antrenament. Entuziasm cât cuprinde, senzație de plutire și acel sentiment știu, că am o „bază”. La primul antrenament am avut și primul șoc: e cu prize! Dar… sunt un om matur și nu am nicio problemă în a mă lua peste picior pentru ignoranța mea. Toată copilăria am respins ideea de Aikido pentru că e cu prize și e plictisitor și acum… Are și viața asta un umor… ceva de speriat! Meritam această palmă morală și am acceptat-o cu zâmbetul pe buze.

După ce am exersat puțin, aveam impresia că scap prea ușor din priză. O tot întrebam pe prietena mea dacă îmi dă drumul, sau scap eu. Până la urmă, am rugat-o să mă țină mai strâns. Și m-a ținut atât de strâns încât vreo două zile am avut mici vânătăi la încheietura mâinilor. Dar tot am scăpat. Încă mi se pare că e prea ușor să scap din priză și mă gândesc că poate mi-au dat drumul (atât amica mea cât și Sensei), așa de încurajare (sau de milă). 🙂

Revelația

Vă spuneam că am avut o revelație. Ei bine, la unul dintre antrenamente, după ce Sensei ne-a arătat vreo 3-4 modalități de a ieși dintr-o situație neplăcută, ne-a lăsat să repetăm împreună și s-a îndreptat către alți colegi din dojo. În timp ce-l priveam îndepărtându-se, am avut un moment de panică. Într-o fracțiune de secundă mi-au trecut prin minte următoarele gânduri: Staaaai, unde te duci? Mi-ai arătat 4 proceduri și NU mi-ai spus pe care o fac! Cum îndrăznești să-mi dai libertatea de a alege??? Vino înapoi și zi-mi ce să fac!!

Acela a fost momentul în care, mi-am dat seama că în cei 12 ani de karate, nu am avut niciodată libertatea de a decide cum decurge un exercițiu cu un partener. Întotdeauna Sensei ne spunea: tu ataci așa, tu te aperi așa. Sigur că ne-a spus, printre altele, că pe stradă, într-o situație reală, nu o să fie așa, dar asta intra la „și altele” atunci. Abia acum am conștientizat totul. Atât de bulversată am fost de gândul că trebuie să decid eu ce urmează să fac, încât am uitat tot ce ne arătase cu 2 minute înainte. Parcă nu mai avea noimă nimic și eu aveam brusc două mâini stângi.

La Shotokan era „safe” pentru că Sensei dicta și controla totul. Cred că cel mai tare m-a speriat faptul că acum trebuie să mă bazez pe viteza mea de reacție, pe spiritul de observație, pe intuiție, pe prezența mea de spirit… pe mine. Asta m-a făcut să mă gândesc că eu obișnuiesc să merg pe stradă cu căștile-n urechi și cu capul în nori. Ce spirit de observație?! Ce atenție distributivă?! Ce viteză de reacție?! Într-o fracțiune de secundă, toată existența mea mi-a părut anapoda.

Timp de 12 ani am executat bine (de multe ori foarte bine) atât kata cât și exercițiile cu parteneri. Dar am făcut-o ca un roboțel și asta este foarte greu de digerat. Într-un fel, a fost ca la școala adevărată unde am învățat o grămadă de lucruri pe care nu le voi aplica niciodată în viața reală (de exemplu, rezolvarea integralelor și a derivatelor la matematică – ????). Cred că adevărata mea provocare este să reușesc să scap de automatisme, să învăț să respir din nou și să o iau de la zero. Sunt conștientă că este foarte greu să corectez lucruri învățate greșit, mai ales când unele mișcări mi-au intrat în reflex.

Nu știu dacă voi fi la fel de bună la ninjutsu așa cum eram la Shotokan. Entuziasmul și pasiunea în mod cert nu s-au diluat în timp. O să mă străduiesc, asta e sigur! Vedem ce va ieși.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here