Amintiri din copilărie: Nicio întâlnire nu e întâmplătoare în viață

martie 19, 2025

502

E foarte posibil să mă număr printre cei mai norocoși oameni de pe Pământ. Mereu mă gândesc că trebuie să fi făcut lucruri foarte bune în alte vieți de am primit-o pe aceasta cadou. Am avut o copilărie la care mulți doar visează. Am crescut într-o familie modestă, dar nu am resimțit niciodată lipsa resurselor materiale deoarece am fost în permanență înconjurată de oameni deosebiți. M-au crescut bunicii mei (părinții mamei), dar toată copilăria mea am avut alături oameni în vârstă. Și încă de când eram de o șchioapă, am știut, am intuit că unii oameni din jurul meu sunt speciali, sunt repere, sunt gardieni, sunt profesori. Am fost întotdeauna atentă, sensibilă la legăturile speciale pe care le simți în preajma unor oameni aparent străini. Nu știi niciodată încotro merg aceste conexiuni speciale (poate îți vor preda lecții dureroase, poate te vor ajuta să înțelegi blândețea, răbdarea, habar n-ai). Ai doar un sentiment de familiaritate lângă astfel de persoane, există acel ceva care îți spune că e un pic mai mult acolo decât o simplă cunoștință, un vecin ca oricare altul. Dar fiecare astfel de conexiune specială vine cu o vibrație unică, sau cel puțin așa le simt eu pentru că niciuna nu seamănă cu alta, chiar dacă toate sunt speciale.

V-am povestit deja despre vecinul nostru, domnul Rădulescu (puteți citi aici – click), dar sunt mult mai mulți cei care au contat cu adevărat pentru devenirea mea, ca om. Când aveam aproape 3 ani, m-am mutat la bunicii mei. Cum ei mergeau încă la serviciu, și la vremea respectivă nu existau bone, au apelat la ajutorul vecinilor deja pensionați. Așa am ajuns, în timpul zilei, în grija familiei Chereș. I-am iubit mult pe cei doi bătrâni. Pe lângă faptul că îmi făceau toate poftele, m-au învățat cu blândețe ce înseamnă disciplina. Deși uram ideea de a dormi după-amiază, o făceam de dragul lor. Am protestat foarte puțin la început, dar au știut să mă determine să dorm fără prea multă gargară. În plus, m-au învățat ungurește. Știam să cer în limba maghiară toate bunătățile la masă. Și le primeam. 🙂 Din păcate, am uitat cuvintele învățate și acum regret mult. Cât timp s-au putut deplasa, au fost nelipsiți de la zilele mele de naștere. Apoi, am continuat să îi vizitez multă vreme după ce nu au mai putut să stea cu mine în timpul zilei, până când s-au făcut îngeri pe rând.

Când n-am mai putut sta la familia Chereș (deh, bătrânețea, bolile), bunicii au vorbit cu vecinii de pe strada noastră, familia Rogociu. Cu tanti Rogociu și cu tataie Rogociu am avut o relație extrem de apropiată. La fel cu nepoata lor, Ani (care era cu câțiva ani mai mare decât mine). Practic erau bunicii noștri pentru că nu am simțit niciodată că fac diferențe între noi două. Ani nu era mereu acolo, pentru că locuia în Târgoviște (acolo mergea la școală), așa că îmi revenea mie sarcina de a-i ține în priză pe cei doi bunici (cu jumătate de normă, dar tot bunici). Tataie Rogociu era foarte bun prieten cu tataie Cioca. Și dacă tot am vorbit despre legături speciale, unice în viață, cei doi aveau o conexiune cum rar ți-e dat să vezi. Aș fi putut să stau în preajma lor o zi întreagă fără să mă plictisesc sau să îmi fie foame. Îmi spuneau povești amândoi. Le inventau pe loc și se completau reciproc cum nu am mai văzut alți doi oameni să o facă. Inventau pe loc replicile din poveste, și continuau frazele unul altuia… Ei sunt cei care mi-au dat aripi, mi-au ațâțat imaginația, mi-au deschis apetitul pentru povești inventate, ei m-au încurajat să îmi las imaginația să zburde, să nu-mi fie frică să visez și să-mi urmez visele. Datorită lor am început să citesc povești și pornind de la cărți să mi le inventez pe ale mele.

Când a murit tataie Cioca am suferit mult și eu, dar mai ales tataie Rogociu. Deși se bucura de fiecare dată când îl vizitam (și o făceam zilnic), nu mai îmi spunea atât de multe povești, de aceea am început să i le spun eu pe ale mele. Poate că nu aveau atât de mult haz ca ale lor, dar era un mod frumos de a ne petrece timpul împreună. După ce ne-a părăsit și tanti Rogociu, făceam împreună în fiecare seară ocolul caselor, cu pas agale și multă vorbărie. Abordam toate subiectele posibile și imposibile. Încă mi-e dor de ei și uneori mă întreb dacă au știut cât de mult au însemnat pentru mine. Din nefericire, nu am nicio fotografie cu tataie Cioca (încă nu intrasem în posesia primului meu aparat foto), am găsit însă, această fotografie cu tanti Rogociu (cu una dintre păpușile la care ținea foarte mult și cu… subsemnata). Când am să găsesc fotografia cu tataie Rogociu, am să o postez aici și pe aceea.

Printre cei care au însemnat mult pentru mine, se numără și familia Bălțoiu. Atât cu Gheorghiță cât și cu Nuțilica eram prietenă la cataramă. După cum vedeți, nu exista bariera niciunui „tanti” sau „tataie”. Ei făceau parte din gașca de prieteni. De altfel, aveau o bancă la poartă unde ne „găzduiau” (pe mine și pe gașca mea de prieteni). Nuțilica ne aducea mereu un lighean ba plin cu floricele, ba cu gogoși, ba cu scovergi. Trebuie să vă spun că făcea cele mai bune scovergi din lumea asta. Bunica mea făcea prăjituri grozave (cu cremă, cu fructe, tort cu etaj, cu ciocolată, cu frișcă, toate bunătățile sofisticate pe care ți le puteai imagina), dar dacă făcea Nuțilica scovergi nu îmi mai trebuia nimic. Nuțilica și Gheorghiță mi-au ascuțit simțul ironiei și al sarcasmului. Mai ales Gheorghiță, dar nici cu Nuțilica nu-mi era rușine. 🙂 Probabil că dacă ar mai fi trăit astăzi, am fi fost toți trei în pușcărie pentru că am fi ofensat câțiva oameni sensibili de azi plus pe judecătorul care s-ar fi ocupat de cazul nostru cu glumele noastre tăioase. Și pe alocuri bădărane, de ce să n-o recunosc?! Dar foarte amuzante!! Fotografia este făcută când Gheorghiță era deja bolnav și slăbise mult. Dar cu toată boala rămăsese la fel de viu în spirit și mereu cu vorbele la el. La scurtă vreme de la momentul acestei fotografii, ne-am luat rămas bun de la el. După moartea lui Gheorghiță, nu mai știu din ce motiv absurd m-am supărat pe Nuțilica și ea pe mine. N-am vorbit una cu alta câteva luni. Atunci l-am visat pentru prima și ultima dată pe Gheorghiță. Și nu o să uit niciodată acel vis. Era iarnă, eram cu prietenii mei și ne dădeam cu sania prin… cimitir. Râsete, chicote, ca la săniuș. La un moment dat, l-am auzit pe Gheorghiță strigându-mă: „Iuliene! Iuliene!” (așa îmi spunea uneori). M-am dus la cavoul lui și am lipit urechea de capacul de marmură. Și l-am auzit spunându-mi: „Bă, împăcați-vă! Și nu fii căpoasă ca Nuți!”. M-am dus a doua zi la Nuțilica și i-am povestit. Mi-a spus că îl visase și ea cu vreo 3 nopți în urmă. Îi cerea același lucru. 🙂 Nu ne-am mai supărat niciodată de atunci. Nuțilica ne-a părăsit acum vreo 3 ani…

Tanti Parotă era… decanul de vârstă, înțeleapta străzii. Toată lumea o respecta și îi căuta sfatul. Era o femeie blândă, harnică, cu frica lui Dumnezeu, foarte credincioasă (dar nu habotnică). Bunica mea nu prea le avea cu sărbătorile, așa că de fiecare dată când spăla rufe și nu era sigură dacă e sărbătoare sau nu, le lăsa să se usuce în casă, de teamă să nu îi bată obrazul tanti Parotă în caz că era vreo sărbătoare. Tanti Parotă și tataie Parotă (el a murit când eu eram destul de mică) m-au învățat să am răbdare, să nu grăbesc niciodată lucrurile. La ei în casă am învățat cât de bine și frumos este când te așezi împreună la masă. Tataie Parotă savura mâncarea, mesteca bine și îmi spunea mereu să fac la fel, nu să înfulec pe nerăsuflate… Tanti Parotă este printre cei mai blânzi și mai calzi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Niciodată nu am auzit-o spunând vreun cuvânt rău despre alții.

Aurica și Sicu (părinții unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, Mihăiță) se numără printre cei mai tineri de pe strada noastră. La ei, casa era mereu plină de copii (ai lor, sau nepoți, sau verișori), dar întotdeauna era loc și pentru mine (la joacă, la masă, la treabă). Apropo de treabă… eram recunoscută că nu prea făceam așa ceva… dar când ieșea Aurica la poartă să coasă cârpe pentru preșuri, eram prima care cerea ac și ață. Unde mai pui că avea și război de țesut, iar Mihăiță chiar știa să îl folosească. Sicu îmi dădea voie să stau pe lângă el și pe lângă Mihăiță în garaj când reparau mașina. Așa am învățat o grămadă despre motorul Daciei. 🙂 Ziua în care ne-a părăsit Sicu a fost extrem de tristă. Încă nu-mi vine să cred că s-a dus.

La Carmen și la tanti Duțu (mama și bunica altor prieteni foarte buni, Vali și Ionuț) eram mereu ca acasă. Fie că ne uitam la TV (la casete video), fie că ne jucam pe computer, eram mereu împreună. Bine, la vremea respectivă nu stăteam prea mult în casă, dar când o făceam, eram ca frații.

Tanti Mustea și fiul ei, Puiu, sunt alte două persoane care și-au lăsat amprenta asupra copilăriei mele. I-am admirat mereu pentru cât de uniți erau și pentru felul în care se sprijineau unul pe altul.

Anișoara (bunica unei bune prietene, Ioana) era ca argintul viu. Mereu făcea ceva: fie avea treabă acasă, fie era la grădină și sădea, săpa, uda… Și deși era mereu cu diverse treburi gospodărești, avea mereu timp să ne facă niște cartofi prăjiți pe care îi tăia în diverse forme haioase. Tot datorită ei aveam jeans la modă (la cerere îi strâmta, le punea petice, îi tăia și le făcea franjuri, orice era nevoie ca să fim mulțumite). Anișoara este combinația perfectă între un om puternic și un om bun.

Am lăsat la urmă, deși nu-mi propusesem neapărat acest lucru, pe o vecină cu care am avut o conexiune specială, m-a marcat, dar a fost o relație cu năbădăi. Tanti Leu era acel gen de om care dădea ordine în stânga și-n dreapta și aștepta să fie urmate întocmai. Era un soi de colonel al străzii. Era genul pisălog, adesea enervant, dar cu toate astea nu pot spune că era un om cu adevărat rău. Chiar dacă nu-l suporta pe motanul nostru (nici el pe ea – drept urmare își făcea nevoile în fiecare dimineață pe preșul de la intrarea în casa ei), chiar a aruncat cu gaz pe el, știu că tanti Leu nu avea un suflet rău. Și să fiu sinceră, cred că de la ea am învățat cel mai mult. Datorită ei am învățat să îi accept lângă mine pe cei care nu gândesc ca mine, și pe cei care au un caracter mai dificil, ba chiar am învățat să mi-i fac prieteni. Și am constatat de-a lungul timpului, că ăsta-i un lucru foarte important în viață.

După cum spuneam, am avut o copilărie grozavă pentru că am fost înconjurată de oameni deosebiți. A fost un echilibru aproape perfect între timpul petrecut cu oameni în vârstă și timpul petrecut cu cei de vârsta mea. Nu-mi place să merg la înmormântări și am evitat să merg la ale celor care au murit. Poate de aceea nici nu simt că au plecat… Adevărul este că îi simt mereu cu mine și de fiecare dată când ajung acasă, merg la cimitir și îi iau la rând, le aprind câte o lumânare și parcă refac astfel un pic conexiunea cu ei. Mi s-a părut mereu fascinant că s-a întâmplat să ne nimerim cu toții chiar pe aceiași stradă.

E greu de explicat în cuvinte, dar am știut întotdeauna când am întâlnit o persoană mai specială, una care urmează să își lase amprenta asupra mea. Cred că se numește intuiție și în cazul meu a funcționat binișor mai mereu.