Amintiri din copilărie: prietenii care trec testul timpului

aprilie 11, 2022

1947

Ce poți face într-o duminică ploioasă? Teoretic, multe. Practic, mai nimic. Intenționam să fac curat prin sertare, dar am dat peste albumele foto din copilărie și m-am pierdut printre amintiri. Fără nicio exagerare, pot spune că am avut o copilărie grozavă. N-aș schimba nimic! Cred cu tărie că cele mai frumoase prietenii se leagă în copilărie. Privind fotografiile, îmi dau seama cât de importanți sunt prietenii, iar pentru mine, ei au fost mereu o constantă.

Privind în urmă, nici nu-mi dau seama de ce au ales să-mi rămână prieteni. Sunt o persoană dificilă. Nu-i ușor să fii prieten cu mine. Am o grămadă de toane, nu-s mereu amabilă (ba chiar am fost uneori răutăcioasă), mă eschivez de la diverse treburi/sarcini și… chiar și așa, mi-au fost iertate/trecute cu vederea toate.

Adevărul este că pe unii dintre prietenii mei îi știu… de când m-am născut. Practic, am crescut împreună, am fost ca frații. Ba mai mult decât atât, unul dintre ei este „fratele meu de cruce” deoarece am fost botezați în aceiași apă. Inițial, din „grupul meu” făceau parte 4 băieți (ocazional 5). Făceam totul împreună: de la mersul la grădiniță, la alergatul pe străzi, jucat fotbal, mergeam cu colindul, ne jucam cu mașinuțe, pistoale/puști, trăgeam cu arcul, cu praștia. Îmi plăcea să inventez jocuri. Mă inspiram din desenele animate sau filmele văzute. Parcă regizam un film în timp ce ne jucam.

Când am început școala, m-am mutat la Călărași, dar am continuat să vin la bunici în fiecare vacanță, indiferent cât de scurtă era. Ați putea crede că s-au „răcit” relațiile dintre noi. Nici vorbă! Reluam jocurile de parcă ne văzusem cu o zi în urmă. Faptul că făceam parte dintr-un grup de băieți, m-a ajutat mult. Mi-a dat încredere în mine. Știam că nu are ce să mi se întâmple rău. Evident că nu înseamnă că provocam scandaluri în stânga și-n dreapta, dar am avut mereu un sentiment de siguranță. Poate de aici mi se trage și atitudinea „bossy”. Dacă vă întrebați de ce nu erau și alte fete în grupul de prieteni, răspunsul e simplu: pe o rază de 3-4 străzi erau doar băieți.

Există multe avantaje când faci parte dintr-un grup de băieți. Între noi fie vorba, nu e ușor să fii acceptată ca fată într-un grup de băieți. Eu am avut noroc pentru că, după cum am spus, practic am crescut împreună. Eram singura fată pe care băieții o alegeau în echipa de fotbal. Cu ei am învățat să merg pe bicicletă, pe skateboard, să mă cațăr în pomi, să scobesc nuci verzi, să sar gardul, să trag cu praștia, cu arcul, cu țeava cu cornete, să montez un cort, să fac focul, să merg pe munte sau prin pădure fără să mă plâng că am obosit… Nu am pretins niciodată că aș fi egală cu ei, dimpotrivă! Faptul că știam că nu sunt, m-a motivat întotdeauna. Prietenia cu băieții este mult mai sinceră, mai directă. Dacă ai norocul să fii acceptată în grup, dacă le-ai câștigat respectul atunci știi că ai prieteni pe care te poți baza oricând. În plus, băieții te vor proteja, fără să te facă să te simți slabă, dar vei știi mereu că ai un fel de scut în jurul tău. Și îți oferă spațiu să te dezvolți, să crești, să înveți…

Am putea spune că eram un soi de prințesă înconjurată de cavaleri. Desigur, o prințesă fără rochie, sceptru, coroniță, fără atitudinea de divă care strâmbă din nas la orice… Dimpotrivă, eram genul de prințesă cu genunchii juliți, cu hainele murdare de praf, iarbă, noroi, etc… Ce poate fi mai minunat?! Cert e că am învățat multe de la ei. Astăzi, mă împrietenesc mai ușor cu băieții decât cu fetele.

Când am ajuns prima dată în Călărași (locuiam la bloc) și am ieșit afară, am avut un mic șoc când le-am văzut pe fetițele de la bloc jucându-se cu păpușile (aveam 6 ani atunci). Vorbeau cu ele, le găteau „mâncare”, le schimbau hainele… M-am uitat cu groază la ele, m-am dus în casă și i-am spus mamei că eu nu mai ies din casă pentru că afară sunt niște ciudate care vorbesc cu păpușile ca și când alea ar fi vii… Am suferit când nu m-am putut „lipi” imediat la grupul de băieți care jucau fotbal în spatele blocului pentru că ei nu obișnuiau să joace cu fete… Între noi fie vorba, jucam cel puțin la fel de bine ca ei…

Prieteni pe viață

Deși am crescut printre băieți, nu i-am auzit niciodată înjurând sau rostind cuvinte urâte, ofensatoare. Cel puțin, nu vorbeau urât în preajma mea. O singură dată, am fost în poiană, la izvor, cu casetofonul și am ascultat BUG Mafia. Dar asta nu se pune! 🙂

Stau și mă întreb, cum de nu ne-am apucat de fumat?! De droguri nici nu se punea problema. Niciunul dintre noi nu fuma atunci. Mi se pare fascinant că deși ne vedeam doar în vacanțe, iar în restul anului aveam vieți complet diferite, anturaje diferite, când ne adunam cu toții pe terenul de fotbal, era o reală bucurie. Am făcut un singur lucru nasol împreună, ca grup: am furat niște cutii de bomboane din mașina unui vecin, apoi am mers în pădure, le-am împărțit frățește și le-am mâncat. E drept că eu am spus că n-ar trebui să facem asta, dar s-a supus la vot și… eram un grup democratic.

Mi-e dor de zilele acelea. Unul dintre prietenii mei m-a învățat să merg pe bicicletă. Avea un Pegas și, evident, a avut și răbdare să mă învețe. Nu prea putea să mă țină (este mai mic cu doi ani decât mine), dar a știut să-mi dea sfaturi esențiale. Nici nu știu dacă i-am mulțumit atunci, dacă nu, o fac acum. La puțină vreme după ce m-a învățat pe mine, i-au furat bicicleta. Nu mai știu dacă a recuperat-o sau nu.

Cum știi că ești un prieten bun?!

Cu fratele meu de cruce am avut mereu o relație specială. De multe ori m-am purtat urât cu el și deși de fiecare dată îmi părea rău, nu i-am spus niciodată asta. Nici acum nu-mi dau seama de ce mi-a tolerat toate răutățile. Ba mai mult decât atât, el nu a fost niciodată răutăcios cu mine. Deși aș fi meritat-o! Între timp, a devenit preot și presupun că i se potrivește având în vedere că încă de mic a arătat că poate să ierte multe. Nu mă înțelegeți greșit, nu ne-am certat niciodată, dar n-am fost mereu amabilă cu el.

În clasa a X-a m-am mutat din nou la bunici. Atunci am cunoscut-o pe cea care avea să devină cea mai bună prietenă a mea. A venit în viața mea, exact în momentul în care aveam nevoie de o prietenă bună. Era puțin mai mare decât mine (un an sau doi), nu juca fotbal, dar era dintr-o bucată și avea simțul umorului foarte bine dezvoltat. Ne-am împrietenit rapid și am descoperit că aveam un prieten în comun: pe fratele meu de cruce. Pentru el a fost puțin mai greu pentru că după ce am făcut echipă amândouă, de regulă el era „victima” preferată. E drept că și el avea un aliat de nădejde în persoana bunicii mele. Adevărul e că râdeam mult, făceam glume (mai bune, mai grosolane), dar știu că nu i-a fost ușor să ne tolereze de multe ori.

Ea mi-a dat prima și singura brățară Best Friends din argint pe care o am și astăzi la mână.

Cele mai bune prietene

În perioada liceului, grupul nostru s-a mărit puțin. Așa am primit în „familia” noastră încă o fată. Nici ea nu juca fotbal, nici nu trăgea cu praștia sau cu arcul. Era chiar la polul opus: feminină, pricepută la treburile casnice, cochetă, politicoasă și cu un bine dezvoltat simț al umorului. Am avut multe de învățat de la ea. Deși toate trei avem personalități diferite și ne vedeam zilnic, nu ne-am ciondănit niciodată. N-a existat invidie, n-au existat răutăți, nici măcar discuții în contradictoriu între noi.

În viața mea, mai există două prietene adevărate care vin tot din copilărie. Una este din București, cealaltă din Călărași. Fata din București nu-și petrecea chiar toate vacanțele la bunici, venea mai rar și pentru o perioadă scurtă. Dar chiar și așa legătura a rezistat până astăzi. Au fost perioade în care nu mai știam nimic una de alta, dar de fiecare dată când ne revedeam era ca și când ne văzusem ieri. Același lucru este valabil și pentru fata din Călărași. Sunt genul de prietene pe care le poți suna oricând și știi că nu te lasă la greu.

Umorul, legătura sacră

De fiecare dată când mă gândesc la întâlnirile noastre, primul lucru care îmi vine clar în minte este faptul că râdeam mult, cu poftă. Mă mir că nu ne-au crăpat fălcile de la atâta râs. Nu cred că am vorbit niciodată despre probleme legate de școală, nici măcar despre muzică sau cărți. Uneori ne strângeam la careva acasă și ne uitam la filme sau pur și simplu stăteam împreună. După ce băieții și-au luat carnet de șofer, am început să mergem la picnic în localitățile vecine sau pe dealurile din împrejurimi (pe unde existau drumuri forestiere). Aceia au fost anii în care am mâncat cei mai mulți mici și carne la grătar. Însă, veselia, glumele, râsul molipsitor nu au lipsit niciodată.

Prietenii legate în copilărie vs prietenii legate la maturitate

Cred cu tărie în prieteniile legate în copilărie. Chiar dacă viața ne-a purtat pașii în direcții diferite, legătura sufletească s-a păstrat. Poate că nu ne sunăm zilnic (de văzut nu poate fi vorba), nici nu mai jucăm fotbal, dar atunci când reușim să ne întâlnim, ușurința cu care se leagă dialogul, pofta cu care râdem din nou, este absolut uimitoare!

De când am venit în București, mi-am făcut câțiva prieteni buni, dar nu regăsesc legătura specială pe care o am cu prietenii din copilărie. Prieteniile făcute la maturitate au ceva rațional, rece, uneori superficial. Cred că atunci când ești copil ești mult mai dispus să investești sufletește într-o relație de prietenie. Iar dacă acea prietenie trece testul timpului, în ciuda faptului că viața te schimbă și îți accentuează defectele, atunci știi că ai dat peste ceva special. Și asta este minunat! Prietenii din copilărie te știu cu bune, cu rele și dacă te-au acceptat atâta amar de vreme, înseamnă ceva!

Eu sunt foarte norocoasă pentru că pot spune că am descoperit câteva relații deosebite de prietenie. Eu chiar pot spune că am prieteni-frați. Cu o parte dintre ei am crescut împreună, ca niște frați.