Există o diferență esențială între a privi în urmă cu nostalgie și a privi în urmă cu recunoștință. Nostalgia ne poate transforma trecutul într-un refugiu, într-un loc în care ne întoarcem mereu, convinși că tot ce a fost frumos a rămas acolo. Recunoștința, în schimb, ne permite să păstrăm ceea ce a fost valoros fără să rămânem captivi într-o epocă. Ne ajută să înțelegem de unde venim, ce ne-a format și ce merită să ducem mai departe.
Poate că una dintre marile noastre dificultăți, după 1989, a fost tocmai incapacitatea de a face această distincție. În încercarea firească de a ne desprinde de comunism, am ajuns uneori să respingem, aproape nediferențiat, tot ceea ce aparținea acelei perioade. Inclusiv muzica. Inclusiv artiștii care, în limitele unei lumi lipsite de libertate, au reușit să creeze frumusețe, emoție și repere culturale durabile. Dar muzica pe care am ascultat-o în copilărie nu devine mai puțin frumoasă pentru că am trăit într-un regim politic pe care îl condamnăm. Iar amintirile noastre nu trebuie negate pentru a ne demonstra libertatea de astăzi.
M-am gândit la toate acestea aseară, în Sala Mare a Teatrului Național din București, arhiplină la concertul dedicat Angelei Similea, artista care a împlinit anul acesta 80 de ani. O seară în care nu am simțit că publicul venise să se refugieze în trecut, ci să îi mulțumească unei artiste pentru tot ceea ce a adus în viețile oamenilor. Și cred că aceasta este cea mai frumoasă formă de recunoaștere: să descoperi, după atâtea decenii, că muzica ta continuă să adune oamenii laolaltă.
Angela Similea nu a fost niciodată doar o voce. A fost o apariție, un reper de eleganță, de rafinament și de bun-gust într-o societate în care individualitatea avea puține spații de exprimare. Rochiile spectaculoase, realizate special pentru ea, uneori inspirate din paginile publicațiilor străine, nu reprezentau simple capricii vestimentare. Făceau parte dintr-o identitate artistică atent construită, din respectul pentru scenă și pentru cei care veneau să o asculte.
Dar poate că adevărata ei eleganță a constat în faptul că ținuta scenică nu a fost niciodată despărțită de cea morală. Într-o lume în care celebritatea este adesea confundată cu expunerea permanentă, Angela Similea a demonstrat că poți rămâne în conștiința publicului și prin discreție, demnitate și consecvență. A fost, folosind un termen de astăzi, un trendsetter, cu mult înainte ca această noțiune să intre în vocabularul nostru. Numai că influența ei nu se măsura în vizualizări, ci în felul în care oamenii o admirau, o ascultau și încercau să îi urmeze exemplul.
M-a impresionat profund spectacolul de aseară! Fără să fi făcut vreodată parte din rândul „angeliștilor”, am admirat-o mereu pe Angela Similea și, deși în ultimii ani nu i-am mai ascultat la fel de mult cântecele cum o făceam în adolescență, am descoperit cu bucurie că încă știu toate versurile. De ce? Pentru că și cântecele ei, dar și cele ale altor artiști din generația ei, fac parte din coloana sonoră a drumului pe care l-am parcurs prin viață.
În primul rând, îi felicit pe Monica Davidescu și pe Aurelian Temișan pentru organizarea evenimentului. A ieșit impecabil. Ideea cu o parte din ținutele spectaculoase ale Angelei puse pe manechine și agățate deasupra scenei a fost foarte bună. Au oferit scenei o personalitate aparte.
Când am ajuns la locul meu, pe scaun mă aștepta cartea „Note de angelist”, o colecție de mărturisiri ale „angeliștilor” coordonată de Luminița Mihaela Nichifor. Fiecare spectator a primit un astfel de cadou. Show-ul a început la 19.40. Andrei Tudor a avut sub bagetă Cardinal Show Orchestra și Camereta Regală și a fost o încântare să îi ascultăm. L-am văzut vizibil emoționat pe Aurelian Temișan când a urcat pe scenă, dar mai ales când a salutat-o pe Angela Similea aflată în loja oficială. Acela a fost un moment pe care nu-l vezi des la concerte. Toată sala, și subliniez TOATĂ, s-a ridicat în picioare, s-a întors cu spatele la scenă și a privit cu admirație și cu emoție spre loja oficială. Inclusiv cei aflați în lojele laterale, de la etaj, se aplecau peste bara de protecție pentru a o zări pe Angela. Mulți filmau dar cei mai mulți aplaudau. Am stat așa o vreme cu spatele la scenă, apoi, pe parcursul spectacolului, periodic, spectatorii întorceau privirea spre loja oficială pentru a surprinde mai bine reacțiile Angelei Similea.
Mi-a plăcut foarte mult modul în care a interpretat Aurelian Temișan cântecele Angelei Similea. M-am bucurat nespus să ascult și un fragment din „Omleta din ouă de broască țestoasă” (deh, eu încă sunt la vârsta potrivită cântecului:) ). Spun că a fost un fragment pentru că făcea parte dintr-un medley alături de cântece precum „Lumina vieții”, „Viața merge iubind înainte”, „Voi râde iar”, „O magnolie”, „Viața este mai frumoasă”. Dar la fel de mult mi-au plăcut și „De singurătate”, „Trenul galben fără cai”, „Ultimul tramvai”. Mi-a plăcut și ideea de a pune pe ecrane versurile refrenurilor. Nu pentru că ar fi fost neapărat nevoie, dar ne-a dat o mai mare siguranță în timp ce le cântam cu artiștii. 🙂
Prima invitată a fost Alexandra Ungureanu care a interpretat „Noapte, fată cu cercei de smoală” și „Nostalgie”. Alexandra era extrem de emoționată și ne-a spus că este „angelistă” și că atunci când și-a ales rochia pentru concertul acesta, s-a inspirat din ținuta Angelei Similea de pe coperta albumului „Balada iubirilor deschise”, lansat în 1986. La final, ne-a mărturisit că Angela Similea a fost reperul ei de eleganță și rafinament. M-a impresionat să o văd pe Angela Similea aplaudând-o în picioare. A urmat un duet Alexandra și Aurelian Temișan: „Suflet pierdut”.
Pentru mine, surpriza serii a fost Monica Odagiu. Îmi place foarte mult vocea ei și s-a simțit și experiența ei actoricească. A cântat „Să mori de dragoste rănită” și „Am viața mea”. Din punctul meu de vedere a fost magistrală. S-a simțit că și-a însușit textul. Nu s-a mulțumit să interpreteze corect notele, ci a înțeles și a trăit versurile. În plus, n-a avut nimic forțat, teatral în gesturi. M-aș bucura să înțeleagă și producătorii unor show-uri tv precum Vocea României și X-Factor că a transmite emoție vine din felul în care trăiești și înțelegi versurile, nu doar din gimnastică vocală.
M-am bucurat să o văd pe scenă și pe Maria Buză care a interpretat „Evangelina” din musicalul „Adio femei!”. Adrian Daminescu a urcat pe scenă alături de corul Acapella și ne-a oferit o piesă de o sensibilitate aparte, „Dă-mi crucea dragostei”. Anca Țurcașiu ne-a oferit „Un albastru infinit” și „Casa mea”, apoi i-a invitat pe scenă pe strănepoții de frate ai Angelei, Ava Maria Similea (9 ani, solistă) și Vlad Similea (13 ani, pian) care au cântat un fragment din „Casa mea”. Anca a revenit pe scenă alături de Monica Davidescu și Aurelian Temișan pentru un moment absolut savuros în care au interpretat „Noi doi și un sărut” din programul de televiziune „Lumea se grăbește” din 1983.
Nico ne-a oferit un moment absolut special cântând „Iubite” și „Trăiesc”. Una dintre cele mai emoționate persoane din sală fiind chiar Angela Similea care ne-a mărturisit că a lăcrimat.
Au transmis mesaje video emoționante nepotul Angelei Similea din S.U.A și Ovidiu Komornyik care nu a putut fi prezent fiind plecat din țară.
La finalul serii, Angela Similea a urcat pe scenă alături de artiștii care îi cântaseră piesele. Și a cântat împreună cu ei „A opta minune” și „Dacă n-ai fi existat”. Două cântece care, în acel moment, au căpătat o semnificație aparte. Pentru că, dincolo de versurile lor, păreau să exprime tocmai legătura dintre artistă și oamenii care au iubit-o vreme de atâtea decenii. Și da, publicul a cântat tot de la început până la sfârșit alături de artiști.
Nu știu dacă muzica este una dintre minuni. Dar știu că există artiști care reușesc să transforme muzica într-o parte din viața noastră. Care ne însoțesc copilăria, tinerețea, maturitatea și care rămân acolo chiar și atunci când lumea din jur se schimbă. Angela Similea este unul dintre acești artiști. Iar seara de la Teatrul Național ne-a reamintit un lucru simplu: adevăratele valori nu au nevoie să fie recuperate din trecut. Au nevoie să nu fie uitate în prezent.
Unul dintre cele mai emoționante momente ale serii a fost mărturisirea Angelei Similea despre ruptura produsă după 1989 între generația sa și noile generații de ascultători. Muzica ușoară românească a ajuns să fie asociată aproape automat cu perioada comunistă, iar artiștii care o reprezentaseră s-au trezit, într-un timp foarte scurt, împinși spre marginea unei lumi culturale aflate în transformare.
Angela Similea a mărturisit că regretă astăzi pasul înapoi pe care l-a făcut atunci. Că poate ar fi trebuit să rămână, să continue, să își apere locul pe scenă. Mă întreb însă dacă nu cumva și noi, ca societate, avem ceva de regretat. Pentru că o cultură nu se dezvoltă armonios atunci când fiecare generație simte nevoia să o anuleze pe cea precedentă.
Se dezvoltă atunci când există continuitate, dialog, respect și capacitatea de a distinge între ceea ce trebuie abandonat și ceea ce merită păstrat. Nu putem construi un viitor cultural solid dacă, la fiecare schimbare de epocă, ne comportăm ca și cum istoria ar trebui să înceapă din nou, de la zero.
În sala Teatrului Național s-au aflat și „angeliștii”, membrii fan clubului Angelei Similea, una dintre primele forme organizate de acest fel dedicate unui artist român. Oameni care au rămas alături de ea de-a lungul deceniilor, demonstrând că admirația autentică nu are termen de expirare. Mi se pare fascinantă această fidelitate. Și nu doar prin dimensiunea ei afectivă, ci și prin ceea ce spune despre felul în care se construiește o carieră muzicală durabilă.
O industrie muzicală sănătoasă nu trăiește exclusiv din difuzări radio, din clasamente sau din vizualizări. Trăiește din oameni care cumpără discuri, care merg la concerte, care urmăresc parcursul unui artist și care simt că muzica acestuia face parte din propria lor viață. Poți impune un cântec prin difuzare repetată. Poți construi notorietate prin promovare. Dar nu poți fabrica, printr-o campanie de marketing, fidelitatea unor oameni care continuă să îți fie alături după o jumătate de secol. Această legătură trebuie câștigată. Și, mai ales, trebuie meritată. Iar Angela a demonstrat de-a lungul deceniilor, că merită această fidelitate!
Mă întreb uneori ce s-a întâmplat cu star-systemul românesc. Nu ducem lipsă de muzică, de posturi de radio, de platforme de streaming, sau de mecanisme de promovare. Dimpotrivă, avem mai multe posibilități de difuzare decât oricând. Și totuși, vizibilitatea nu mai garantează construirea unei cariere. Un cântec poate fi difuzat de zeci de ori într-o singură zi, poate deveni omniprezent pentru câteva săptămâni și poate dispărea apoi fără să lase vreo urmă semnificativă în memoria colectivă.
Înainte de 1989, oferta muzicală era limitată și controlată, iar această realitate nu trebuie idealizată. Dar dincolo de constrângerile epocii au existat artiști care au construit repertorii, identități și relații durabile cu publicul. Astăzi avem libertatea de a asculta aproape orice. Întrebarea este dacă industria noastră muzicală folosește această libertate pentru a construi valori sau se mulțumește, prea adesea, să producă succese cu termen scurt de valabilitate. Pentru că adevărata măsură a succesului unui artist nu este doar cât de des îl auzim astăzi, ci și dacă vom mai dori să îl ascultăm peste câteva decenii.
Privind-o pe Angela Similea în loja Teatrului Național, cu lacrimi în ochi, în timp ce artiștii de pe scenă îi interpretau cântecele, m-am gândit cât de important este să știm să ne prețuim valorile atunci când ele sunt încă printre noi. Avem, uneori, un talent straniu de a descoperi măreția oamenilor abia după ce i-am pierdut.
Organizăm spectacole comemorative, rostim discursuri impresionante, ne amintim cât de mult au însemnat pentru noi. Dar recunoștința nu ar trebui să fie un sentiment rezervat absenței.
Dar recunoștința nu ar trebui să fie un sentiment rezervat absenței. De aceea, cred că avem nevoie de asemenea spectacole. Nu doar pentru a celebra cariere impresionante, ci și pentru a le oferi artiștilor bucuria de a vedea, de a simți, cât de mult au însemnat pentru oameni. Să le putem spune „mulțumesc” privindu-i în ochi, nu în fața unui portret.
Finalul show-ului a fost un moment în care granița dintre scenă și sală aproape că a dispărut. Nu mai erau generații diferite, nu mai era muzică veche sau nouă. Erau doar oameni uniți prin cântece care au trecut proba timpului. Și m-am gândit din nou la imaginea aceea extraordinară de la începutul serii, când o sală întreagă s-a ridicat în picioare și s-a întors cu spatele la scenă pentru a o privi pe Angela Similea.
Într-o lume în care artiștii fac aproape orice pentru a atrage privirile publicului, Angela Similea a reușit ceva rar: fără să fie pe scenă, a făcut o sală întreagă să se întoarcă spre ea. Nu din curiozitate. Nu din nostalgie. Ci din admirație și recunoștință. Iar aceasta este, poate, cea mai frumoasă măsură a unei cariere artistice: nu câți oameni te privesc atunci când ești în lumina reflectoarelor, ci câți continuă să te caute cu privirea chiar și atunci când reflectoarele nu mai sunt îndreptate spre tine.
- Angela Similea – eleganța care a învins timpul (21.11.2026, Teatrul Național București) - noiembrie 22, 2026
- Anton – Zece ani de rock, verticalitate și fidelitate față de propriul crez (19.11.2026) - noiembrie 20, 2026
- Despre Theo Rose: Când dispare contextul, începe propaganda indignării - noiembrie 17, 2026

































