John McLaughlin, un concert cât un roman (18.04.2019)

0
153

Muzică. Fără jocuri de lumini. Fără imagini proiectate. Fără costume de scenă cu sclipici. Fără orice element inutil de show. Fiți sinceri, de când n-ați mai avut șansa să vă pierdeți în muzică? Cât timp a trecut de când v-ați aflat ultima oară față în față cu muzica necosmetizată? Sunt unii artiști (mult prea mulți, din păcate) din care nu mai rămâne aproape nimic după ce le înlături „ambalajul”, poate doar un bob de orez de esență. La polul opus, sunt artiști precum John McLaughlin care-s doar esență. Acești artiști nu vin înveliți în cuvinte frumoase, nu vin la pachet cu milioane de vizualizări. Nu! Ăștia își plimbă talentul prin lume, impasibili la schimbările modei. Este de preferat să fii pe fază și să nu pierzi șansa de a-i vedea live.

John McLaughlin a ucat pe scenă la 20.10. A venit la microfon și, pe fondul aplauzelor, ne-a salutat, și-a exprimat bucuria de a fi din nou la București și ne-a mulțumit că îl facem să se simtă ca acasă. Și-a prezentat colegii de scenă: Ranjit Barot – tobe, Etienne Mbappe – bas și Gary Husband – clape, tobe (a glumit, spunându-ne că ei sunt din „minunatul tărâm al Brexitului”). Apoi a lăsat muzica să vorbească. Așa a început magia.

Tonul chitarei lui John McLaughlin este fermecător. Parcă-i semnalul de alarmă de care au nevoie toate simțurile noastre pentru a se trezi. Am mai avut aceeași senzație doar când îl ascult pe Jeff Beck. Nu vreau să teoretizez prea mult, nu sunt o cunoscătare, nu sunt vreo ascultătoare împătimită a muzicii de acest gen. Este, însă, a treia oară când îl văd live pe McLaughlin și pot spune că este la fel de frumos și de fresh sentimentul care pune stăpânire pe tine în cele 90 de minute de concert. Ascultându-l pe McLaughlin cântând, ești îndemnat la visare. Omul parcă scoate dopul de la țeava de imaginație. Aș putea scrie un roman după acest aconcert pentru că muzica lui m-a ajutat să țes o poveste întreagă. E mare lucru să creezi muzică și stări care activează imaginația spectatorului.

Eram în lumea mea, visam frumos de vreo 30 de minute, când șirul poveștii mele s-a întrerupt brusc. Basul lui Mbappe a intrat în silenzio stampa. Încet-încet s-au oprit și ceilalți muzicieni. A urmat un mic moment de agitație: am văzut, în spatele amplificatorului, un tehnician care scotea doct cablul și-l introducea în diverse mufe fără vreun succes sonor. Între timp, un alt băiat din echipa tehnică a traversat sala repejor și a adus un cablu care a salvat situația. A durat, probabil, vreo 3 minute timp pe care John & Co l-au petrecut în spatele bateriei așteptând ca basul să-și primească înapoi glasul.

Gary Husband este fabulos și la baterie. Absolut senzațional. Fără prea mare efort, i-a făcut pe oameni să izbucnească în aplauze și să strige „Bravo!”. Deși nu am urechea „antrenată”, a fost pur și simplu extraordinar momentul în care Gary Husband și Ranjit Barot au bătut împreună. Nu pot spune că am un preferat, dar parcă, Gary a fost mai aproape de sufletul meu. De altfel, el este și un pianist desăvârșit.

John McLaughlin este doar un zâmbet. Are o față luminoasă și transmite emoție prin fiecare trăsătură. Pe chipul lui poți vedea notele interpretate. Este multă pasiune în modul lui de a cânta, o face cu bucurie și asta ajunge și la public. Judecând din această pespectivă, îi înțeleg pe muzicienii care au ratat întâlnirea cu acest mare artist. Probabil, e incomod să vezi pe scenă, un om de 77 de ani la fel de fericit ca un puști de 7 ani care abia și-a descoperit pasiunea.

Nu am văzut un setlist lipit pe scenă, dar John ne-a asigurat la început că vom asculta cântece din toate perioadele, inclusiv Mahavishnu Orchestra. Din când în când, John McLaughlin venea la microfon și spunea ce anume vom asculta. Astfel, am aflat că piesa Abbaji îi este dedicată lui Alla Rakha (care a cântat multă vreme cu Ravi Shankar) am mai ascultat: The Creator Has A Master Plan, Hijacked, Light At The Edge Of The World, Echoes From Then.

Au fost 90 de minute pline de muzică. Sincer, nu știu când și de ce s-au dus atât de repede. Nu știu dacă voi mai avea ocazia să îl văd pe live pe John McLaughlin, pot doar să sper că da.

Despre public, organizatori și promovare

Pe 18 aprilie, la Sala Palatului, snobii au ratat încă o șansă pentru a-și dovedi utilitatea. Au lipsit de la concert. În jur de 1.500 de oameni au luat parte la această sărbătoare a muzicii. Nu pot să nu remarc că în 2010, atunci când l-am văzut ultima oară pe McLaughlin, numărul spectatorilor a fost dublu. Regret că în 9 ani s-a înjumătățit. Evident, mă întreb ce se întâmplă. Oare de ce nu reușim să ținem publicul interesat de concerte, de muzică?! Unul din răspunsurile posibile ar putea fi faptul că promovarea muzicii se face defectuos. Atenție, nu mă refer la promovarea punctuală a unui concert. Nu mă refer la perioada de o lună sau două dinaintea unui concert în care PR-ii trag tare pentru a face cunoscut un eveniment (concert, festival). Nu! Vorbesc despre ceea ce se face din momentul în care artistul s-a urcat în avion și a părăsit România până în momentul în care un organizator (oricare ar fi el) decide să-l aducă din nou. Dacă nu știi să menții și să stârnești interesul pentru unul ca John McLaughlin, care nu-i în topuri, nu-i în presa de scandal dar care face ARTĂ, atunci n-ai decât să culegi ceea ce ai „sădit”. Din păcate, noi (adică atât organizatorii români cât și presa) n-am înțeles că publicul trebuie cultivat permanent. Spre ghinionul lor, organizatorii și promotorii încă merg pe principiul: de ce să profite altul de munca mea?! Mai bine murim pe cont propriu. Dacă în acești 9 ani organizatorii de evenimente și-ar fi susținut și inițiat nișa, dacă ar fi colaborat cu puțina presă de specialitate existentă pe piața românească, atunci poate n-am fi ajuns în situația de azi. Dar unii organizatori au impresia că sunt exploatați, că alții trăiesc pe spinarea lor. Dacă măcar în 2015, când John McLaughlin a lansat albumul „Black Light”, unul dintre organizatorii de concerte de jazz, fusion, rock (oricare ar fi fost acela), ar fi oferit șansa câtorva jurnaliști să facă interviuri cu omul, sau măcar ar fi dat informația ca atare, poate lucrurile ar fi stat altfel. Să fie clar pentru toată lumea: nu despre Twin Arts este vorba aici. Noi am colaborat bine cu ei. Este vorba despre piața concertistică, muzicală care, din nefericire, este din ce în ce mai subțire.

Noi, aici pe andreipartos.ro dar și la emisiunea Psihologul Muzical de la Radio România Actualități, am încercat de fiecare dată să aducem publicului informații proaspete. Am făcut interviuri cu Glenn Hughes, Jon Anderson, Steve Hackett care nu aveau concerte anunțate în România, dar aveau materiale discografice noi pe piață și toți și-au exprimat dorința de a se reîntâlni cu publicul român. Organizatorii și promoterii români n-au văzut, n-au auzit. N-au simțit nevoia să preia interviurile cu scopul de a-și cultiva publicul, de a testa reacția urmăritorilor lor la numele respective. S-au gândit, probabil, că nu e cazul să ne facă nouă trafic pe site.

Interviul cu John McLaughlin l-am obținut pe cont propriu, fără sprijinul organizatorilor, Twin Arts, cu care avem o înțelegere contractuală. L-am făcut pe 14 aprilie. Că n-am primit nici banalul „mulțumesc” nu mai contează. Dar faptul că n-au știut nici măcar să profite de acest interviu, că n-au putut să scoată o știre pe care să o dea mai departe în presă pentru a-și promova propriul eveniment, este cu adevărat surprinzător. Pe 15 aprilie, am publicat pe site două cronici scrise de Valeriu Sterian și Alexandru Andrieș după concertul lui John McLaughlin din 1993. Erau din Vox Pop Rock revista lui Andrei Partoș. Nici de astea nu au profitat, deși era vorba despre doi artiști români uriași care povesteau despre prima lor întâlnire cu McLaughlin. Am preluat și caietul de sală al Festivalului din 1993 oferit cu generozitate de Mihai Manea-Croco.

Bun, eu m-am referit doar la ce știu că avem noi pe site, și am dat doar câteva exemple, dar sunt convinsă că și alți colegi de presă au materiale inedite pe care promotorii și organizatorii le ignoră cu desăvârșire. Pentru piața concertistică românească este tragic.

Regret s-o spun, dar când este vorba despre artă, biletele cu prețuri cuprinse între 135 și 350 lei, pot inhiba adevărații doritori.

Probabil veți spune că nu-i treaba organizatorului să se implice în promovarea muzicii. În mod normal, aș fi de acord cu voi. Pe o piață muzicală stabilă și puternică, un organizator de concerte/festivauri ar trebui să fie preocupat doar de evenimentele lui. Acolo unde există presă muzicală de specialitate (atât print cât și online), unde există radiouri de nișă (care susțin, promovează și acoperă toate genurile muzicale), acolo unde există încă magazine de discuri și unde „record store day” chiar e o zi de sărbătoare pentru casele de discuri, pe astfel de piețe organizatorul de concerte/festivaluri nu prea are de ce să își facă griji. Dar noi nu avem o piață stabilă și cu atât mai puțin puternică. Radiourile difuzează aceeași muzică în buclă (chiar și cele care se vor a fi de nișă, tot după Sfântul Playlist funcționează). În România există, cel mult, câteva emisiuni de nișă. Printr-o conjunctură nefericită am ajuns în situația de a o lua de la început, de a forma publicul, de a-i aduce pe oameni din nou în sala de concert. Organizatorii și promotorii de concerte sunt direct interesați în acest business. Tocmai de aceea mi-e greu să înțeleg de ce nu sunt în stare să strângă rândurile și să colaboreze mai eficient cu puțina presă de specialitate. Vedem afișe pline ochi cu nume din jazz, din blues. Sunt artiști necunoscuți marelui public, dar foarte apreciați de avizați. Toate aceste nume îți trec prin față o dată și apoi ai impresia că până și organizatorul care i-a invitat în concert, i-a uitat. Nu mai există cronici de concert, nici galerii foto, nici filmări, nimic. Parcă nici n-au fost. Nu pot să cred că am ajuns în faza în care organizatorii de concerte nu mai sunt interesați de cronici. Înainte era una dintre condiții pentru a primi acreditare și dacă nu făceai cronică, nu mai erai acreditat la alte evenimente. Susținem conferințe despre industria muzicală, elaborăm teorii despre cum ajung artiștii cunoscuți și între timp realitatea din teren ne plesnește peste ochi: publicul e din ce în ce mai snob, mai neinformat, mai neimplicat, mai puțin numeros… Așa că, dragi organizatori de concerte, festivaluri și alte chermeze dacă nu vă dezmeticiți rapid și nu vă schimbați strategia, veți ajunge din ce în ce mai greu la publicul vostru.

Nu pot să nu punctez încă un aspect care ține de organizare. Am primit invitațiile la intrare. Am fost rugată să merg să fie scanată. Din păcate, pentru mine, domnișoara cu scannerul mi-a spus că mai fusese scanată. „Păi, cum?! Că eu abia am primit-o!” O întreb pe domnișoara care îmi oferise plicul. Mă trimite la un domn coordonator. Nu eram singura în această situație, mai erau și alții. Am fost trimiși cu toții în sală. Când am ajuns la locurile indicate pe invitație, am constatat că erau deja ocupate. Tot de oameni care primiseră invitații.

 

Blink-blink versus Artă

Când am ieșit din Sala Palatului, am văzut în fața ochilor o mare de mașini. Un șir lung de mașini pe Știrbei-Vodă, nervi, claxoane, faruri care te orbeau, polițiști în intersecție. Dinspre Calea Victoriei veneau lumini culorate și se auzea un bumți-bumți enervant. Aveam să aflu mai apoi că Bob Sinclar a fost la Festivalul Spotlight. De la Știrile Pro TV am aflat că a fost prezent și Președintele Klaus Iohannis. Atunci am înțeles și unde erau snobii! Dă mult mai bine un selfie pe Calea Victoriei cu Sinclar în fundal, decât unul la Sala Palatului cu un bătrânel de aproape 80 de ani. Sunteți scuzați, dragilor! Îmi iau înapoi răutățile spuse mai sus.

Închei acest articol cu mulțumiri adresate organizatorului Twin Arts. Ne-au oferit șansa de a vedea un super-artist și de a ne bucura de muzică bună. John McLaughlin a fost pentru a 5-a oară în România (în 1993, de două ori în 2008, în 2010 și acum). Le mulțumim și în numele celor 6 câștigători de concurs! A fost o seară frumoasă pe care ne-am dori să o repetăm.

Galerie foto de Romeo Mocanu:

Interviu exclusiv cu John McLaughlin:

POVESTEA LUI EMILIAN SIMION: Întâlnirea cu John McLaughlin (1993)

POVESTEA LUI EMILIAN SIMION: Întâlnirea cu John McLaughlin (1993)

 

Alexandru Andrieș și Vali Sterian despre concertul lui John McLaughlin din 1993

Alexandru Andrieș și Vali Sterian despre concertul lui John McLaughlin din 1993

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here