BABELE SUNT ETERNE

aprilie 1, 2016

Articol de Dara Codescu
Astazi, pe la pranz, ma indreptam spre casa. In fata mea, mergeau agale doua doamne. In varsta. Una dintre ele povestea ceva si isi insotea vorbele cu gesturi largi. Cealalta asculta si o aproba muteste. Am trecut pe langa biserica si numai ce le vad ca smucesc cate un brat si bat niste cruci mai mult circulare, ca niste piruete. Vorbareata nu si-a intrerupt sporovaiala, iar tacuta a deschis gura: „Nu’s’ce-am facut cu portofelu’!… Aaaaa… Iote-l acia! Credeam ca mi l-a furat cand am luat marar, ca lumea din ziua de azi nu mai are frica de Dumnezeu”. A fost randul vorbaretei sa aprobe doar prin miscarea capului.
In fata bisericii, este un pasaj pentru pietoni. Ne angajam in traversare. Nu venea nicio masina, dar un pusti pe bicicleta a trecut ca un fulger, fara sa atinga pe nimeni. Dar nu si fara sa sperie cele doua doamne. „Ardi-te-ar focu’ de dement, alegi-s-ar prafu’ da tine, cu tac-tu, cu tot!”, a izbucnit vorbareata, careia i se cutremura basca pe cap, de nervi. Cealalta se inecase de spaima si s-a multumit sa scuipe dupa zabaucul calare pe bicicleta, ca si cum ar fi putut sa-l ajunga din urma.
Le-am depasit pe cele doua enoriase care tocmai desenasera cruci in vazduh si-n fata bisericii, lacasul Domnului, nu? Le-am depasit, spuneam, fara sa vreau sa le privesc. Nu am vrut sa stiu cum arata si pe dinafara, imi ajunsese inlauntrul lor de crestine, in postul Pastelui.
M-am saturat de babatiile care se pravalesc in matanii prin biserici, dar spumega de ura cand ceva sau cineva nu le e pe plac. Si stau la slujbe, convinse ca Dumnezeu le noteaza prezenta pe un carnetel. Ca, daca le intrebi ce sarbatorim de Craciun si de Pasti, o sa auzi de piftii de porc, de cozonaci si oua rosii, habar n-au cand s-a nascut sau cand a inviat Hristos!
Aveam o matusa care nu tinuse post toata viata ei si nu credea o iota din rigorile bisericesti. Cand trecea popa cu botezul pe strada, ea incuia poarta si se facea ca nu-i acasa. E, si cand trecusera vreo 80 de primavarute, asa, statea cu cartea de rugaciuni, pe marginea patului, mestecand cuvinte bolborosite, intru iertarea pacatelor. Nu mai spun ca tocise pragul bisericii, ducandu-se la spovedit si impartasit! Sa noteze Dumnezeu, acolo, pe raboj, ca ea e la zi cu credinta.
Nu mai sunt tanara, dar mi-am jurat sa nu devin baba niciodata. Nu la smochineala pielii ma gandesc, ci la atitudine. Si la ipocrizia de a face lucruri in care nu cred. Probabil imi voi pune multa lume in cap cu ce am scris aici, dar nu cred ca varsta inaintata este o virtute. Dragostea si respectul celorlalti se castiga, nu se pretind. Iar credinta este o problema stricta a fiecarui individ. Nu ne facem un scut cu doua fete din ea – cu una sa ne rugam, iar cu alta sa blestemam.
P. S.
Rectific inceputul povestii: in fata mea, mergeau agale doua babe.