SĂ FACEM RÂSUL DE RÂS!

noiembrie 10, 2016

Articol de Dara Codescu
Iubesc oamenii care râd sincer, necenzurat. După felul in care râd, iți dai seama cât și cum te poți apropia de ei…
In copilărie, mă atrăgeau ca un magnet oamenii veseli. Cel mai mult am iubit-o pe Marieta, o verișoară a tatălui meu. Era foarte mică de înălțime și chicotea în ea, ca și cum ar fi zornăit un șirag de mărgele. La început, șiragul era întreg, apoi mărgelele se desprindeau, una câte una, până se risipeau toate, în sonorități albastre, violet, verzi, roșii, argintii… Tatăl meu știa să fumeze, eliberând fumul țigarii cu rotocoale. La fel era și râsul lui: hohote în cercuri. Puternice, hotărâte să se rostogolească. Fără opinteli, fără praguri. Pe mama nu mi-o amintesc râzând! Se oprea mereu la stadiul de zâmbet, ca și cum ar fi fost preocupată obsedant să nu i se vadă decolteul. Străbunica, temuta Radu Rada, nu atingea nici treapta zâmbetului. Niște cătușe invizibile acționau fără greș, oprind-o să împrumute, fie și numai pentru o clipă, înfățișarea unui om obișnuit. Modelul ei de viață era stana de piatră.
Cunosc oameni în al căror râs înfloresc primăveri. Auzindu-i, ți se luminează sufletul, mintea și gândul. Trăiești acea senzație magică prin care ai putea să capeți altă viață, în schimbul unui singur bănuț. Și începi să crezi că tristețea poate fi vândută, că lacrima trebuie izgonită fără îndurare, că râsul rămâne singurul antidot al deznădejdii…
Când râsul vine singur, ca un fulger înainte de tunet, senzația de eliberare este totală. Când, dimpotrivă, îi forțezi venirea pe lume, disconfortul gestului artificial este de necamuflat. Mă gândeam acum la una dintre actrițele noastre care este recunoscută dupa frecvența cu care iși sufocă frazele, in propoziții scurte, întrerupte de o repriză de râs. Ei bine, acest gen de râs nu m-a convins niciodată. E ca și cum ai tot desface un evantai, nu pentru a te răcori, ci doar pentru că nu ai ce face cu mâinile.
Unii se străduiesc să-și înfrumusețeze râsul și exersează îndelung pentru asta. Alții nu sunt deloc preocupați de armonia sunetelor scoase, ducând euforia momentului până la epuizarea ei firească. Așa cum face Băsescu, de exemplu, despre care se spune că are un râs caraghios, contrafăcut, iritant! Ai impresia că stă așezat pe o folie de plastic și-și dă drumul la vale pe o pârtie plină de hopuri. Mie mi se pare că e un râs autentic, pentru că nu poți râde cu amuzamentul altuia, iar el chiar se distrează. Pe seama cui, nu discutăm aici!
Îmi place cum râde Neti Sandu. Mai întâi, îți dă impresia că vrea să se abțină (așa cum făceam cu toții pe la orele de curs), dar râsul pe înfundate e cel mai greu de stăvilit. Și, atunci, râsul este eliberat. Ca o sărbătoare. Ca o dimineață de vară. Neti râde în șiraguri de câte trei stele. Cu pauză intre ele: pune trei, sare una, mai pune trei…

Ați fost atenți cum râd copiii? Ei nu-și pot truca râsul și nici nu sunt preocupați de amănunte estetice. Dar bucuria este întreagă. Nealterată. Strălucitoare. Ei râd cu ochii, cu gura larg deschisă, cu mâinile, cu toată ființa lor. Se nasc lumi, se suprapun universuri. Mor umbrele și răsare soarele. E lumină și e cald. E cel mai curat râs. Într-un dicționar, alături de cuvântul „pace”, aș pune imaginea unui copil râzând…