Bruce Dickinson & Bucharest Film Orchestra la Sala Palatului (15.03.2023)

martie 16, 2023

484

Am văzut Iron Maiden live de 5 ori până acum. De fiecare dată, încărcătura emoțională a fost la cote mari. Pentru un fan există 3 etape ale un concert: înainte (euforia începe de îndată ce ai biletul în mână și apoi aproape zilnic îl verifici să te asiguri că nu au picat literele de pe el), în timpul concertului (când trăiești piesă cu piesă, te vezi cu amicii și, eventual mai iei un tricou sau două pentru că… trebuie să îți împrospătezi garderoba mereu) și după concert (când îți alungi tristețea gândindu-te la următoarea întâlnire cu trupa preferată). Vă dați seama că în momentul în care am auzit că vine Bruce Dickinson din nou la București, primul meu gând a fost: vreau să merg!! Mă încânta ideea de a-l vedea pe Bruce Dickinson cu orchestră. Nu puteam să ratez așa ceva.

N-aș putea spune că prețurile biletelor au fost accesibile (între 210 lei și 489 lei), dar am avut noroc cu prietenul Romeo Mocanu, care ne-a oferit invitații și îi mulțumim și pe această cale. Miercuri seară, am „zburat” până la Sala Palatului. Am ajuns cu vreo 10 minute înainte de ora 19.00, când ar fi trebuit să înceapă concertul. De mult timp n-am mai văzut atâta lume așteptând pe scările Sălii Palatului. Am stat la o coadă care mi se părea interminabilă, noroc că pe la jumătatea drumului, s-a mai deschis o ușă și am putut intra mai repede în sală.

Observ cu oarecare tristețe că a devenit o obișnuință pentru organizatorii români să tragă cortina peste partea de sus a Sălii Palatului și să pună în vânzare doar puțin peste jumătate de sală. E trist că nici măcar nu-și mai propun să încerce un sold out autentic. O spun din nou: un spot difuzat pe un post de radio și un comunicat sau două nu înseamnă promovare serioasă. Atât faci, atât vinzi.

Am aruncat o privire prin sală. Mai mulți fani Deep Purple și Jon Lord decât Iron Maiden (ceea ce nu m-a mirat), iar media de vârstă era cam pe la 40 de ani. Mulți îl văzuseră pe Jon Lord la București și povesteau cu mult entuziasm despre acel concert. În același timp, erau dornici să-l descopere pe Bruce Dickinson în această ipostază.

În mod evident, citisem comunicatul primit de la organizatori. E drept că eu n-am știut exact la ce să mă aștept. Am decis că vreau să merg pentru că era acolo Bruce. Mărturisesc că nu am fost la concertul lui Jon Lord de la Sala Palatului, deci nu știam exact despre ce este vorba. Ar fi fost bine să mă documentez, măcar aș fi fost pregătită.

La ora 19.10 a urcat pe scenă Bucharest Film Orchestra alături de dirijorul Paul Mann. și de All Star Band format din: Tanya O’Callaghan – bas, John O’Hara (Jethro Tull) – clape/hammond, Kaitner Z Doka (Jon Lord, Ian Paice) – chitara și Bernhard Welz (Jon Lord, Don Airey) – tobe.

Prima parte a concertului a fost dedicată showului integral „The Concerto” al lui Jon Lord. A venit și Bruce Dickinson la început dar doar pentru a ne saluta și a ne spune că se va întoarce pe scenă în curând. De altfel, contribuția lui în prima parte a concertului a fost destul de redusă. Nu o să vă spun prea multe despre această primă parte pentru că, din păcate pentru mine nu pot spune că am reușit să creez o punte de legătură între mine și artiștii de pe scenă. Nu din vina artiștilor, ci din vina receptorului (adică a mea). Mi-au plăcut unele pasaje, dar ceea ce am ascultat nu a fost pe felia mea. În schimb, reacția publicului a fost extraordinară, am văzut oameni care au trăit la intensitate maximă această parte a show-ului și mă bucur pentru ei.

A urmat o pauză de 15 minute, timp suficient pentru a-mi reveni și a mă reconecta starea potrivită unui concert. Ceea ce a urmat în partea a doua a show-ului a fost pe sufletul meu. Am ascultat piese de pe albumele solo ale lui Bruce Dickinson, și voi aminti „Tears Of The Dragon” și „Jerusalem”, dar și cântece din repertoriul Deep Purple, cum ar fi „When A Blind Man Cries”, „Hush”, „Perfect Strangers” și la bis „Smoke On The Water”. Aș vrea să vă dau setlistul în întregime, dar nu l-am găsit, iar organizatorii nu mai obișnuiesc de multă vreme să trimită o cronică însoțită de setlist și fotografii.

M-a impresionat Bruce Dickinson. Știam deja că este charismatic, energic și îmi plăcea foarte mult cum cântă. Ascultându-l cu orchestră, am descoperit un nou Bruce. Unul care transmite multă emoție prin interpretare, unul care, așa cum mărturisește în autobiografia lui, este îndrăgostit de teatru și îl integrează cu ușurință în muzică.