Habar n-am de ce m-am apucat să scriu acest text. Întâmplător, aseară, am dat peste albumele cu fotografii din copilărie. Fără nicio exagerare, am sute de fotografii. Fiica vecinului nostru (dl Rădulescu, cel despre care v-am povestit aici – click!) este fotograf.
Ea mi-a făcut fotografii din totdeauna. Era nelipsită de la aniversări sau de la alte momente importante din viață, cum ar fi de exemplu: venirea pe lume a puilor de câine, ieșirea din ou a puilor de găină, înflorirea florilor sau pur și simplu o zi însorită de vară în care lumina pica mult prea bine și chiar era păcat să nu profităm.
Mi-a prins bine această întoarcere în trecut. Mi-am reamintit ce copilărie minunată am avut. Și pentru asta trebuie să le mulțumesc bunicilor! Eu nu m-am simțit niciodată obligată să fac ceva, să merg pe un anumit drum, să fac cutare lucru… Familia m-a ghidat de fiecare dată, dar nu m-a obligat, nu m-a împins spre ceva anume.
Jocurile copilăriei
Cumva am avut întotdeauna controlul asupra lucrurilor. Chiar și atunci când mă jucam cu prietenii. Am devenit conștientă de acest lucru absolut întâmplător și pot spune, că am avut un mic șoc. L-am auzit pe un vecin spunându-i bunicii mele: „am văzut-o ieri pe Iulia… se juca cu niște copii… le dădea indicații… era ca un regizor: tu faci așa, tu faci invers, pe urmă vine ăla și nu știu ce face”… Când l-am auzit povestind, m-am simțit ca un mic dictator… Poate și eram într-un fel…
Inventam povești în timp ce ne jucam. Porneam de la desene animate (Birdman, Captain Planet, Sandy Bell, etc) sau de la filme (Zorro, Cei Trei Muschetari, orice cu Jackie Chan, etc) și inventam pe măsură ce ne jucam. Noi nu știam niciodată cum se va încheia jocul nostru. Uneori veneau cu idei de acțiune și prietenii. Le integram în scenariu din mers. Nu ne-am certat niciodată din cauza subiectului sau a desfășurării acțiunii. Râdeam, alergam, trăiam totul foarte intens. Da, într-un fel am fost mereu la „cârmă”.
Chiar trebuie să faci și ce nu-ți place?!
Mie nu mi-a spus nimeni, niciodată, că „în viată trebuie să faci și ceea ce nu-ți place”. Mi-au spus că vor fi momente grele, momente în care lucrurile nu se vor derula după placul meu, dar că trebuie să fac ceva ce nu-mi place nu mi-a spus nimeni. Poate din cauza asta nu reușesc să gestionez foarte bine momentul prezent.
Din 2006, de când am venit în București, eu nu am simțit în nicio zi că lucrez. Mă tot întreba lumea: nu îți iei și tu vacanță? Nu… ce vacanță? Viața mea e o continuă vacanță. Am fost suficient de norocoasă să lucrez în domenii care m-au atras, făceam cu drag ce aveam de făcut.
Chiar și atunci când am avut un job cu program fix (lucram și în weekend), care nu era pe zona mea de activitate, nu am resimțit deloc acest lucru. În fiecare an mi-au rămas zile de concediu neluate. Pur și simplu nu simțeam jobul ca pe o povară. De ce? Păi, îmi rămânea suficient timp să mă ocup de lucrurile care mă pasionează. Acum, însă, singurul lucru la care mă gândesc este: când îmi pot lua vacanță?
My brain freaked out
Din octombrie anul trecut, totul s-a schimbat radical. Am schimbat locul de muncă (altă multinațională)… și am început să simt că muncesc. Oribil sentiment! E ca un nor negru care stă deasupra capului meu și nu mai vrea să plece. E o gaură neagră care îmi mănâncă timpul. E un hău care suge toată vlaga din mine, care m-a dat peste cap și din cauza căruia nu mai înțeleg nimic din viața mea. Încep programul la 8.30 și îl termin la 17.30. Aproape că nu-mi rămâne timp pentru lucrurile cu adevărat importante pentru mine. Abia dacă mai apuc să scriu un text… Ca să termin acest articol mi-a luat mai bine de o săptămână.
Mintea mea s-a blocat. Am pierdut o grămadă de idei despre care aș fi vrut să scriu și asta s-a întâmplat pentru că eu scriu greu… Șterg, reformulez, mă gândesc, mă răzgândesc, recitesc și tot așa… În plus, eu trebuie să scriu în momentul în care mă entuziasmează o idee, dacă nu o fac atunci… a murit. Pe scurt, am nevoie de timp ca să îmi aștern gândurile pe hârtie. Dar acum tot timpul meu se duce într-o direcție greșită, într-un hău. Partea neplăcută este că încep să simt că mă plafonez. Asta mă deranjează cel mai rău!
Singurul lucru bun la noul job sunt colegii. Oameni extraordinari, prietenoși, care sunt gata să îți dea oricând o mână de ajutor. Să ne înțelegem, nu programul în sine mă scoate din minți, ci faptul că m-am trezit într-un domeniu paralel cu tot ceea ce îmi place mie să fac. Nu este nimic complicat în ceea ce fac, dar nu există nicio provocare pentru mine. Ba mai mult decât atât, activitatea neinteresantă îmi consumă timpul și energia și mă împiedică să îmi continui activitatea creativă la parametri cât de cât normali.
Voi cum faceți?
M-am întrebat mereu cum reușesc unii să reziste în joburi care nu îi reprezintă? Ce anume îi motivează? Cum de nu o iau razna?! Acum că trec chiar eu printr-o astfel de situație, îmi este chiar mai greu să găsesc un răspuns la aceste întrebări.
Îmi este dor de vremea în care eu „scriam” scenarii. De câteva luni, trăiesc cu impresia că le scrie altcineva. Și o face prost.
P.S. Textul ăsta l-am scris doar ca să nu îmi pierd antrenamentul. Acum că am găsit acele abume foto, poate voi mai scrie… uneori e bine să te reconectezi la copilul din interior. Și… eu chiar am avut o copilărie mișto!
- Ministerul Educației și CNA-ul nu pot dormi de grija horoscopului - iunie 26, 2025
- Psihologul Muzical (ediția 1184 – 21.06.2025): Baba Novak, Top Nonconformist „Songs with heart, corazon, cuore, coeur, herz, inimă în titlu” (partea a II-a) - iunie 26, 2025
- Mike Godoroja & Blue Spirit lansare album Viata-Iubire, Armonie, Zbor la Sala Radio 22 iunie 2025 - iunie 25, 2025
Draga mea, modul de a trăi e, într-adevăr, o artă. E nemaipomenit să faci ceea ce-ți place cu adevărat. Însă, toți devenim (nu spun că ne maturizăm) și ne trezim în situația de a nu ne mai identifica cu ceea ce facem. Și de cele mai multe ori, nu prea avem opțiuni. Adică, exact cum spui.
La mine, lucrurile au stat cam așa: fiind băiat de cadru didactic (mama a fost profesoară de română), am putut vedea, de mic, ce înseamnă trei luni de vacanță, cu tabere școlare, excursii, casa bunicilor de la țară, … Chiar dacă nu mi-am dorit neapărat să devin profesor (la bază sunt fizician, pregătit la vremea aceea, în anii ’80, pentru cercetare), am avut șansa să predau la o școală bună încă de la absolvire. Lucrez în aceeași școală și acum. Chiar dacă unele lucruri nu mai sunt chiar la fel (societatea evoluează și nu neapărat așa cum, poate, ne-am fi dorit), îmi rămâne avantajul timpului liber. Mai nou, de vreo zece ani, am descoperit bucuria grădinăritului, având casa bunicilor (pe care am păstrat-o) la 20 km de mine și în care evadez aproape zilnic, nemaivorbind de vacanțe … Îți doresc să reușești să te regăsești în tot ceea ce faci!
Mulțumesc mult! E foarte interesant să văd cum gestionează alți oameni astfel de situații. În cazul meu, e destul de simplu: nu voi zăbovi prea mult într-un job care îmi strică echilibrul și mă împiedică să dau 100% în domeniul care îmi place. 🙂
Iulia, atunci sa nu pleci niciodata din tara!!! Chiar daca ai o viata buna, frumoasa, faptul ca esti „in alta parte” iti omoara sufletul… Traiesti in alta limba, pe care oricat de bine ai cunoaste-o tot o simti in dezacord cu inima, cu trairile tale cele mai profunde… iar ACASA nu mai este, de fapt, nicaieri!
Mary, să știi că nu mi-am propus niciodată să plec din țară….