CE NU ŞTIAŢI DESPRE RITCHIE BLACKMORE

aprilie 14, 2014

290

Interviu cu Ritchie Blackmore şi Candice Night (traducere din Fireworks Magazine)
Parcă nici nu au trecut 15 ani de la debutul formaţiei Blackmore’s Night cu Shadow Of The Moon, atunci când Ritchie Blackmore a decis să se îndepărteze de rockul cântat cu Deep Purple pentru a se apropia de muzica renascentistă. Având-o alături pe Candice Night, Ritchie a mers pas cu pas câştigând din ce în ce mai mulţi fani cu albume extraordinare şi concerte superbe. Unul dintre aceste concerte a fost înregistrat, se numeşte A Knight In York, şi este al treilea DVD al formaţiei. Fiind un mare fan al formaţiei, James Gaden, nu a stat prea mult pe gânduri şi s-a zbătut pentru a obţine un interviu cu Ritchie şi Candice. Aveţi aici câteva extrase dintr-un interviu exclusiv de 5 pagini acordat revistei britanice Fireworks.
Reporter: Îmi place foarte mult acest DVD Ritchie, nu este doar un concert extraordinar, dar eu am fost atunci în sală şi am amintiri minunate. A fost acesta unul dintre cele mai bune concerte din turneu?
Ritchie Blackmore: Cred că este un concert bun – ţinând cont de faptul că în momentul în care îţi pui în gând să filmezi un show de obicei ceva merge prost şi ai toate şansele ca totul să se transforme într-un dezastru… Am fost destul de mulţumit de modul în care am cântat. Au fost câteva greşeli, dar este un lucru normal. Am fost destul de mulţumit de ceea ce a ieşit. Cu două nopţi înainte de concert, am fost într-un castel superb din Germania, dar a plouat. Acolo ne-am fi dorit de fapt să înregistrăm show-ul. Dar cred că până la urmă am făcut bine că ne-am răzgândit. Au fost câteva probleme cu promoterul… Am văzut cât costau biletele şi le-am spus că sunt prea scumpe pentru oameni. Faptul că noi ne-am plâns de preţurile prea mari a generat unele confuzii. Promoterul local ne-a spus că aşa e preţul standard, noi le-am spus că nu cântăm în aceste condiţii pentru că noi vrem ca toată lumea să îşi permită să vină la concertele noastre… Până la urmă promoterul a decis ca fiecare plătitor de bilet să primească şi tricouri şi alte obiecte promoţionale, toate fiind incluse în preţul biletului. Dar situaţia în sine ne-a deranjat, aşa că am decis să înregistrăm concertul în Anglia.

Reporter: În acel concert aţi cântat şi alte piese care nu apar pe DVD. De ce aţi renunţat să le puneţi şi pe acelea?
Ritchie Blackmore: Unul dintre motive a fost faptul că trebuia să ne încadrăm într-un număr de minute. Alt motiv a fost că am încercat să-mi amintesc ce a fost pe Paris Moon. Eu îmi ascult foarte rar materialele vechi, aşa că am întrebat-o pe Candy… draga mea, cred că de aici poţi să povesteşti tu…
Candice Night: Bună! Da… Ultimul nostru DVD lansat este Paris Moon în 2007, aşa că mulţi oameni ne cereau unul nou. În tot acest timp am lansat două albume noi ‘Secret Voyage’ în 2008 şi ‘Autumn Sky’ în 2010, aşadar setlistul s-a schimbat în toţi aceşti ani, la fel s-a întâmplat şi cu line-up-ul formaţiei. În seara respectivă am cântat aproximativ 3 ore. În general noi avem concerte lungi, dar casa de producţie vrea să ne încadrăm într-un număr limitat de minute, altfel trebuie să lanseze un dublu DVD, ceea ce înseamnă mai mulţi bani investiţi. Este o luptă pe care o dăm cu noi şi cu casa de producţie. Într-un final am ales piesele care nu apar pe DVD-urile anterioare. Sigur că am inclus şi câteva dintre piesele pe care publicul ni le cere mereu în concerte. Sigur că au rămas pe dinafară multe piese. Dar în acest an formaţia împlineşte 15 ani de existenţă şi ne-am decis să folosim aceste piese şi să arătăm spectatorilor modul în care a evoluat trupa în toţi aceşti ani. Deci veţi mai avea surprize din partea noastră. Probabil vom avea o ediţie aniversară a DVD-ului.

Reporter: Cum alcătuiţi setlistul concertelor?
Candice Night: De obicei primele 4 sau 5 piese sunt mereu aceleaşi. Există o regulă în trupa noastră: toţi muzicienii noştri trebuie să ştie cel puţin 30 de piese pe care să le poată cânta oricând. Desigur, eu şi Ritchie ştim mult mai multe pentru că noi mergem şi cântăm în restaurante, unde cântăm acustic. Mergând în restaurante suntem obligaţi să avem un repertoriu variat. Aşa că de fiecare dată când Ritchie începe să cânte o piesă, noi suntem pregătiţi să-l urmăm. De fapt, piesa First Of May este exemplul perfect. O cântăm foarte rar. M-am bucurat foarte mult când Ritchie a decis să o cântăm în concert şi apoi când am inclus-o pe DVD. Setlistul se schimbă în fiecare seară. Şi ar trebui să vedeţi teama din ochii noştri când suntem pe scenă, îl urmărim pe Ritchie şi aşteptăm să vedem ce anume urmează să cântăm. Nimeni nu ştie ce va face Ritchie… El schimbă setlistul din mers în funcţie de modul în care reacţionează publicul. El ştie când e nevoie de solo-uri mai lungi, de intro-uri, de momente acustice… În plus, el nu va cânta niciodată la fel aceiaşi piesă de două ori. Pentru noi fiecare seară este diferită.
Reporter: Cum v-a primit publicul la început, având în vedere „ruptura” de hard-rock?
Ritchie Blackmore: Nu cred că am avut probleme… Sau am avut?
Candice Night: Japonia ne-a primit cu braţele deschise, practic ei au dat numele formaţiei.
Ritchie Blackmore: Aşa este! Şi în Europa ne-am bucurat de succes. Cu publicul britanic ne-a fost mai greu.

Reporter: Nu ne judecaţi. Nu suntem toţi ignoranţi.
Ritchie Blackmore: Eu mă bucur mereu să mă întâlnesc cu adevăratul public britanic. Mă simt bine să cânt în faţa spectatorilor britanici. Dar presa, în general oamenii care intermediază relaţia public-artist, este foarte ciudată uneori. Fie că vorbim despre radio sau despre presă scrisă, pur şi simplu refuz să fac unele interviuri pentru că ştiu că vom fi puşi la zid. De vreo 20 de ani ne confruntăm cu această problemă. La vremea respectivă ziarele britanice se luau de muzicieni, fie că era vorba despre Paul McCartney sau Michael Jackson. Nu conta. Jurnaliştii britanici au impresia că pentru a-şi face meseria au nevoie doar de sarcasm şi de spirit critic, să-l pui la colţ pe artist. Nu e chiar aşa. Ştiu mulţi artişti americani, muzicieni, actori, care refuză să dea interviuri presei britanice. Aşadar, toată lumea a observat atitudinea jurnaliştilor britanici de aceea şi refuză să se pună în situaţii dezavantajoase pentru ei. Eu pot să fiu foarte sarcastic şi ştiu că britanicilor le place acest lucru, problema e că nu toţi înţeleg această formă de umor.

CE NU ŞTIAŢI DESPRE RITCHIE BLACKMORE (informații preluate de pe site-ul oficial al artistului)
Most Interesting Person of the Moment: Derek Acora
Favorite Car: Mercedes Sports Models
Favorite Drink: White German Wine (Wehlener Sonnenuhr); Red Wine – Californian; Monchhof beer și Rainwater
Favorite Films: High Noon; The Princess Bride; Chariots of Fire; The Red Violin; Elizabeth, Odessa File; Count of Monte Cristo (with Richard Chamberlain); Tom Brown School Days; și Dawn Patrol
Film Star: Shirley McLain; Mandy Patinkin; Cate Blanchett; Alice Kreige; Patricia Rutledge; Errol Flynn; Snoopy; John Malkovich
Favorite Bands: Jethro Tull; Procul Harem; Buddy Holly; Abba; David Munrow and the Early Music Consort of London
Favorite Renaissance Band: Des Geyers (German Band); Freiburger Spielleyt (German Band); Gothart (Czech Band), Piffaro, LaZag, Owain Phyfe, Góthien, Triskilian
Favorite Blackmore’s Night Song: Renaissance Faire
Favorite Guitar Solos: (ordine aleatorie)
Believe What You Say – Ricky Nelson with James Burton on guitar
Stone Free – Jimi Hendrix
Shapes Of Things – Jeff Beck
I’m So Glad – Eric Clapton
I Feel Free – Eric Clapton
Blue Jean Bop – Cliff Gallop
Too Much – Elvis Presley with Scotty Moore on guitar
It’s So Easy – Buddy Holly
Bye Bye Blues -Les Paul
Arkansas Traveller – Jimmy Bryant
Owner of A Lonely Heart – Trevor Rabin
Big Jim Sullivan- on PJ Proby’s „Hold Me”
„Together”
Favorite Classical Guitarists: John Williams , Christopher Parkening
Current Favorite: Terra Nova Consort
Players That Inspired Ritchie Since The Beginning: Tommy Steele, Duane Eddy, Buddy Holly, Django Rheinhardt, Hank B Marvin, Jim Sullivan, Les Paul, Tony Harvey, Chet Atkins, Cliff Gallup, Scotty Moore, și mulți alții.
Current Guitarists to Listen For: Gordon Giltrap, Monte Montgomery
Favorite Guitarist (Rock): Jeff Beck , Eric Johnson
Favorite Guitarist (Acoustic): Gordon Giltrap; John Renbourne; Leo Kottke
Favorite Singer (Female): Linda Hopkins; Sarah Brightman; (desigur!) Candice Night; Maggie Reilly; Lorraine Ellison
Favorite Singer (Male): Paul Rodgers
Favorite Instrumental: Tibetan Dharma
Favorite Castles: In Germany: Schloss Waldeck; Rabenstein; Eggersberg; Wertheim; Gotzenburg; Schloss Burg Solingen. In Austria: Oberanna. In England: Lumley Castle.
Favorite Haunts: Bube’s Brewery-Mt Joy PA; Normandie Inn- Bohemia NY; Hell -Rothenburg ob der Tauber – Germany; Cartouche- Czech Republic; 5 Houses-Stockholm, Sweden; Jamaica Inn- England, The Old Mill-Mattituck.
Favorite TV Show: Human Remains, Most Haunted, Hettie Winthrop
Favorite Place For Ghost Hunting: Rabenstein Castle – Germany; Logan Inn – New Hope PA; Wild Boar Inn – Manchester England; Dudleytown – CT.
Favorite Nature Spot: Glastonbury Tor – England.
Favorite Poem: Owl and the Pussycat
Most Memorable Performance (Other bands): Nero and the Gladiators in 1961 at the Southall Community Center; Jethro Tull 1975 War Child Tour
Favorite Saying: „I’m not 16 so therefore my opinion is of no consequence.”
Regrets: Signing contracts with old management
Favorite Animal: Bamboozler (Our Himalayan cat), Hopscotch (Our Persian cat) and Romper (our Mainecoon cat)
Note: Bamboozler passed away Dec 21st, 1999 „We shall miss him although he is still in our hearts.”
Favorite Tree: A Yew tree („I used to make bows from this tree.”)
If you could be any animal what would it be? „An owl…but I am already a badger.”
Favorite Color: Green
Favorite Time of year: September (Autumn)
Favorite Number: 9
Guitars played: Yairi by Hideho Kawakami, Fylde by Roger Bucknall, Lakewood
Electric guitars: Fender, Gretsch