CHARLES AZNAVOUR – „De la foame la final” (autobiografie) – partea a XV-a

0
17

Charles Aznavour (600 x 400)Fragment din cartea autobiografică, „Timpul de odinioară” (Editura Ararat, 2005).
Între foamea de la început și succesul de la sfârșit se află munca și toate avatarurile, toate greutățile care mi-au marcat drumul. Oare reușita mea se datorează hazardului, destinului, stelei mele norocoase, Atot-puternicului care m-a protejat sau altcuiva pe care nu-l pot bănui? La urma urmei am știut să evit obstacolele și să trec pe lângă insucces. Succesul meu? Mi-a fost întotdeauna groază să vorbesc despre el, găsesc că este indecent ca, într-o lume unde totul este departe de a fi corect, să mă laud cu călătoriile mele și cu toate avantajele pe care mi le-a oferit statutul meu de „vedetă” a cântecului. Nu spun că la început, îmbătat de tot ce mi se întâmpla, nu m-am umflat puțin în ego-ul meu și în visele mele sub forma unui Rolls-Royce, dar destul de repede am realizat deșărtăciunea lucrurilor. Astăzi, după 69 de ani de servicii artistice bune și cinstite, mi se pare rezonabil să mă gândesc să-mi părăsesc costumul de scenă și să-l pun în magazinul amintirilor pentru a-mi lua distanța necesară. Nu voi spune adio, dar voi apărea mai rar. Publicul m-a adoptat fără să se grăbească, îl voi părăsi cu pași lenți, foarte lenți – nu aș dori să creadă că, odată ce mi-am făcut averea, plec fără să mă mai întorc. În realitate nu este o plecare simplă, scena a fost întotdeauna locul meu preferat, iar publicul – o parte din familia mea. Dacă mi-a adus totul, i-am sacrificat destule lucruri, fără să regret vreodată, întrucât amândoi am rămas fideli.
Totuși, nu aș dori să mor pe scenă, contrar multora dintre colegii mei. Nu mă văd prăbușindu-mă pe scenă după ce am scos o notă răsunătoare, cu gura strâmbată într-o postură ridicolă, oferind spectatorilor o imagine ce nu ar fi în avantajul meu, cu un aer stupid, stupid precum moartea. Dacă aș fi sigur că aș cădea deodată, drept, frumos până în ultima mea clipă, nu după ce am urlat în microfon, asta da, aș fi de acord! Dar, temător, prefer să mă sting, dacă vrea Dumnezeu, la mine acasă, în camera mea stil Napoleon III, înconjurat de copiii mei, de copiii lor și, de ce nu, de copiii copiilor lor…
Cele mai mari bucurii le-am cunoscut în fața publicului, cele mai bune momente din viața mea le datorez alor mei, prietenilor mei și scenei. Sunt conștient că te formezi prin cei pe care-i admiri, văzându-i în realitate, sau pe ecranele cinematografelor. Astfel cred că sunt rezultatul tuturor celor care fără știrea lor au reușit să mă clădească. Nu reneg niciuna dintre influențele mele și le păstrez o infinită recunoștință.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here