CHARLES AZNAVOUR – „Într-o meserie trebuie să ai fler” (autobiografie) – partea a IV-a

0
35

Charles AznavourFragment din cartea autobiografică, „Timpul de odinioară” (Editura Ararat, 2005).
 
O prietenă a lui Edith (n.r. – Piaf), cu un puternic accent din Belleville și care răspundea la numele de Reine, era proprietara unei galerii de artă din New York. Luam un pahar în compania ei, când deodată se uită fix la mine și mi-o trânti: „Știi, ai ochi frumoși, și ai fi drăguț dacă nu ai avea nasul pe care îl ai”. Edith se uită la mine la rândul ei și aprobă. Dar ce avea acest nas, acest năsoi, ce avea el atât de deosebit? Era al meu, nasul meu și gata. Puțin deformat în partea de sus, puțin proeminent, îmi bara nițel chipul, împiedicând oamenii să vadă că mi se întâmpla uneori să zâmbesc, poate prea puțin important pentru statura mea, dar extrem de util pentru umeroase lucruri precum a inspira aerul, parfumurile, mirosurile de la bucătărie, a-mi sufla nasul și de ce nu, pentru a-mi oferi personalitate. Nu era cel al lui Cyrano, al lui Pinocchio sau al Cleopatrei, era al meu și alor mei, nici evreiesc, nici bourbon, ci nas armenesc.
Reine reluă: „Cunosc un chirurg care face minuni. E un bun yidde, ca mine, și deși este foarte solicitat, sunt sigură că va face un preț bun pentru unul de-ai noștri”. La care am răspuns: „Dar eu nu sunt evreu”. Mirată un moment, adăugă: „N-ai decât să nu-i spui, la urma urmei nu va opera în pantalonii tăi”. „Dar chiar și așa, nu-mi pot permite”. Atunci Edith interveni: „Asta ar fi o treabă bună pentru cariera ta. Și în plus, treacă de la mine, îți plătesc eu nasul”. S-a stabilit vizita la Irving Goldman, făcătorul de minuni, care îmi prezentă un album cu fotografii ale stelelor de la Hollywood înainte și după operație, apoi îmi fixă o vizită într-o clinică în cursul săptămânii viitoare. În ajunul operației, după al doilea show la Versailles, ne-am întâlnit la un restaurant francez în fața unei sticle de Bollinger, șampania preferată a lui Edith. Târziu în noapte, pe când eram bine băuți, Edith vărsă o lacrimă și spuse: „Mă întreb dacă nu greșim. E drept că nasul tău n-a împiedicat niciodată fetele să te placă… În ceea ce mă privește, te iubesc mult așa cum ești”. Chiar nu era momentul să se îndoiască! Câteva ore mai târziu intram în sala de operație. Destul de tulburat îmi încredințam apendicele în mâinile minunatului practician și ieșeam din clinică a doua zi având un pansament pe nas care putea să dea de crezut că m-am bătut. Tocmai în ajun, la Madison Square Garden, Famechon, un tânăr boxer francez câștigase un meci. Pe străzi, trecătorii, văzându-mă cu vânătăi la ochi și plasturele pe nas, mă felicitau în trecere! Peste câteva zile, însoțit de pansamentul meu, plecam singur spre Paris. Ne înțeleseserăm că mă voi duce să o întâmpin pe Edith la întoarcerea ei. Două săptămâni mai târziu, la aeroport, mă aflam în mijlocul mulțimii de prieteni, admiratori și fotografi de presă. Degeaba mă postam în fața lui Edith, ea îmi întorcea imediat spatele. Foarte enervată de insistențele mele, am auzit-o spunând prietenilor ei: „Dar ce-i cu puștiul ăsta de se tot învârte în jurul meu?” Am răspuns: „Dar eu sunt”. Ea mă privi și izbucni într-un râs zdravăn: „Dacă nu ți-aș fi auzit vocea, nu te-aș fi putut recunoaște niciodată”.
Această operație simplă mi-a schimbat viața, nu am putut decât să mă bucur de amputarea care, oferindu-mi o schimbare simțitoare din profil, m-a făcut să mă gândesc că voi putea în sfârșit să cânt unele dintre cântecele de dragoste pe care le scriam pentru alții.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here