CHARLES AZNAVOUR – „Presa” (autobiografie) – partea a III-a

noiembrie 15, 2015

Fragment din cartea autobiografică, „Timpul de odinioară” (Editura Ararat, 2005).
Nu am avut prea multe articole elogioase în presă. Ca să fiu sincer, la debut nu am avut niciunul. Instituția de distrugere a edificiului Aznavour a funcționat cu normă întreagă timp de mai multe decenii. În acest domeniu, nu au fost nici greve, nici șomaj! Oh, dar nu eram frumos, mai rău, nu eram de privit, mai aveam și o voce insuportabilă și, pe deasupra, pentru a încununa toate acestea, scriam cântece care nu erau populare, cu subiecte trase de păr care nu reprezentau niciun interes. Cu toate aceste cusururi, ar fi trebuit să mă duc să mă dau cu capul de pereți. În schimb, publicul începuse să se obișnuiască, discurile mele se vindeau destul de bine și adesea umpleam sălile, mai ales la sud de Lyon.

Totuși, în special presa și radioul mă criticau – mai rău, mă furau. Nu mă clinteam, dar asta-mi făcea foarte rău. Nu mi-am luat niciodată tocul sau telefonul ca să mă plâng pe lângă redacția unui ziar sau chiar față de un ziarist. Am rămas rece ca marmura, mergând până la a pretinde că nu citeam articolele care mă priveau. Fotografiile indiscrete, opera unor paparazzi francezi sau italieni, nu m-au împins niciodată să intervin, prin intermediul unor avocați, pentru a cere despăgubiri și profituri pentru că îmi lezau viața personală. Nu, m-am retras în tăcere, mă gândeam că autorii acestor articole calomniatoare își mușcau degetele până la coate, constatând că nu aveau nicio influență asupra publicului și a desfășurării carierei mele. Nu am reacționat niciodată.
(…)
Am rezistat și nu m-am descurcat așa de rău pentru cineva care nu are nici voce, nici fizic, nici talent, nici viitor pe scenă. Criticii din noua generație par să mă înțeleagă mai bine decât cei care au ieșit între timp la pensie.
(…)
În ciuda tuturor, cred că am reușit o carieră curată, demnă și, într-o oarecare măsură, exemplară. Între critică și mine, nu eu am fost cel mai prost, așa cum s-a crezut. Știu că rolul unui ziarist este dificil; el trebuie să se apropie de noul-venit alegându-și cu grijă cuvintele pentru a rămâne constructiv, gata să-l ajute să-și corecteze greșelile, să progreseze în viață; articol după articol, el face parte dintre făuritorii care contribuie la dezvoltarea și la succesul lui. Această atitudine, ziaristul nu o datorează doar artistului, ci mai ales cititorilor săi și, de ce nu, lui însuși și frumuseții meseriei sale.

Mi-am reluat textele în căutarea greșelilor: Sa jeunesse, Parce que, Pour fair un jam, Je me voyais deja, Je hais les dimanches, care tocmai primise premiul Societății Autorilor Dramatici la Festivalul cântecului de la Deauville. Rime, cenzură și hemistihuri, toate erau respectate, iar subiectele erau potrivite pentru vremea aceea. Aveam meritul de a nu fi copiat pe nimeni. Cântăreții îmi adoptau cântecele și cereau chiar mai multe. Atunci, ce îmi reproșa presa? Fizicul meu? Nu l-am ales eu, nu toată lumea se naște cu un profil de june prim. Vocea mea! Câtă cerneală n-a făcut să curgă! Voalată, spartă, de acord, dar era cea de pe stradă, a vecinului de pe palier și publicul începea să se obișnuiască cu ea. De ce se apreciază vocea aspră a unui interpret de peste Oceanul Atlantic și nu cea a unui francez? Trebuia să-mi lucrez vocea pentru a o avea mai apropiată de cea a lui Tino Rossi? Trebuia să am fruntea lui Jean Marais, nasul lui Marlon Brando sau gura lui Maurice Chevalier?

Timp de mai bine de 15 ani, am așteptat să se calmeze calomniatorii, să se schimbe părerile în fața entuziasmului publicului internațional. Nimic, niente, nothing, nada. Atunci mi-am continuat micul meu drum cântând mai mult în străinătate, unde presa m-a adoptat și răsfățat încă de la început. În Polonia chiar m-au poreclit „Napoleon al cântecului”; nu era rău, mai ales pentru cineva care nu visa altceva decât să se producă pe scenă!