CLASSIC ROCK MAGAZINE: RORY GALLAGHER – THE BLUES BROTHER (2.03.1948 – 14.06.1995)

„Nu sunt un fascist, dar ştiu ceea ce vreau şi sunt pregătit să mă ridic şi să cad în funcţie de eforturile pe care le depun” (Rory Gallagher)

0
369

Din momentul în care şi-a convins iubita mamă să garanteze pentru a cumpăra un exemplar foarte scump ’61 Fender Stratocaster roşu în 1963, Rory Gallagher a ştiut exact ceea ce îşi doreşte să facă.

Băiatul de 15 ani i-a spus mamei sale că aceea va fi chitara lui pe viaţă. Şi aşa a fost. Instrumentul şi-a depăşit stăpânul în timp, un om care a devenit unul dintre cei mai muncitori, incendiari şi iubiţi chitarişti albi de blues din ultimii 50 de ani.

În perioada sa de glorie, Gallagher era de neatins. Între 1971 și 1974, a lansat 6 albume extraordinare: „Rory Gallagher”, „Deuce”, „Live In Europe”, „Blueprint”, „Tattoo” şi „Irish Tour ’74”.

Acestea au descoperit publicului un muzician dedicat artei sale. Iar o astfel de persoană nu putea decât să aibă un public devotat. Un om care a rezistat cu stoicism obstacolelor şi a cărui imagine de anti-star i-a adus o recunoaştere din ce în ce mai mare.

„Rory se gândea mai mult la locul său în istorie decât la cum să trăiască o adolescenţă normală”, spune fratele său Donal Gallagher, care are grijă de moştenirea lui Rory şi care tocmai a relansat cele şase albume amintite mai sus remasterizate.

Astăzi, Gallagher poate că nu este menţionat în acelaşi timp cu „Sfânta Treime a blues-rock-ului britanic” – Page, Beck şi Clapton – dar moştenirea lui este de netăgăduit.

Stilul irlandezului este o sursă de inspiraţie pentru foarte mulţi muzicieni, printre care se numără Billy Gibbons, Slash, The Edge (U2) sau Johnny Marr (ex-Smiths), în timp ce Joe Bonamassa – cel care a făcut un cover după piesa lui Rory „Cradle Rock” – îl descrie ca fiind „Rocky Balboa al chitariştilor”. Descrierea i se potriveşte perfect, cu o mică menţiune. Rocky Balboa este un personaj de ficţiune, în timp ce Rory Gallagher este un erou cât se poate de real.

Copilăria

Rory Gallagher s-a născut în Ballyshannon, County Donegal, în 1948, şi a crescut în Cork. Tatăl lui cânta la acordeon în trupele locale, în timp ce mama sa făcea parte dintr-o trupă de teatru. Tânărul Rory a primit prima sa chitară când avea 9 ani, iar gusturile sale muzicale gravitau în jurul unor artişti precum Lonnie Donegal, Leadbelly şi Big Bill Broonzy. Era un chitarist încrezător cu un spirit rebel. Când a apărut la un show de talente la şcoală a provocat furia fraţilor catolici care conduceau instituţia.

Motivul: Gallagher făcuse un cover după hitul din 1959 „Living Doll” al lui Cliff Richard. „Fraţii catolici au considerat că Rory a interpretat muzica diavolului”, povesteşte Donal.
Ca orice tânăr muzician din Irlanda, Gallagher şi-a făcut ucenicia în trupe de show, cântând coveruri după hiturile vremii. „Singurul motiv pentru care am intrat în acele trupe de show este că nu aveai unde altundeva să cânţi cu o chitară electrică”, a explicat Rory mai târziu.

A preluat controlul asupra carierei sale

Frustrat din cauza Federaţiei Irlandeze a Muzicienilor, care controla fiecare aspect legat de circuitul trupelor de show, Rory a decis să preia controlul asupra carierei sale. În 1966 a format propriul grup de blues-rock, trioul energic Taste, care a fost fără îndoială prima trupă irlandeză de rock.

După 2 ani, Taste s-a mutat la Londra, unde a semnat cu Polydor, fapt care pentru o trupă din Irlanda însemna foarte mult. Au urmat primele două albume de studio („Taste” din 1969 şi „On The Boards” din 1970) şi pentru un timp au fost priviţi ca succesorii grupului Cream pentru care au şi deschis câteva concerte, printre care şi concertul de adio al grupului Cream care a avut loc la Albert Hall.

Dar managementul prost şi opţiunile muzicale divergente ale colegilor săi, l-au convins pe Rory să meargă mai departe. Taste a susţinut ultimul concert pe 24 octombrie 1970 la Queen’s University din Belfast. A fost o decizie grea pentru chitarist, dar a făcut-o până la urmă. „Nu îmi place să mă gândesc prea mult la acel moment pentru că mă întristează”, a spus Gallagher mai târziu despre despărţirea trupei Taste.

Rory a început să caute muzicieni pentru o nouă trupă în Belfast. A găsit rapid doi oameni alături de care putea lucra: bateristul Wilgar Campbell şi basistul de 17 ani Gerry McAvoy, a cărui trupă, Deep Joy, cântase în deschiderea concertelor Taste. Ca o ironie a sorţii, Deep Joy s-a destrămat în aceiaşi seară cu Taste.

„L-am întâlnit pe Rory prima dată când m-am mutat în Belfast”, îşi aminteşte McAvoy. „Nu era privit cu ochi prea buni de comunitatea de acolo din cauza faptului că avea părul lung. Era un pic ciudat, dar în acelaşi timp era un tip plăcut, politicos. Nici nu mi-am dat seama că urmărea să ne ia în trupă pe mine şi pe Wilgar. Nu au existat tatonări. Ne-a întrebat direct dacă vrem să mergem cu el într-un weekend la Londra pentru un jam”.

Rory Gallagher avea inima unui bluesman

Gallagher s-a mişcat repede. În ianuarie 1971, trioul suna deja ca o formaţie adevărată şi continua să repete în subsolul casei din Fulham. Spre sfârşitul lui februarie ei intrau deja în studio pentru a înregistra primul album, „Rory Gallagher”.

Deşi Rory îşi dorea foarte mult să dovedească tuturor că se poate şi fără Taste, el nu a lăsat niciodată să se vadă că este presat, stresat de această idee. Colegii lui nu au simţit niciodată această presiune.

„El nu vorbea niciodată despre astfel de lucruri. Trebuia să citeşti printre rânduri cu Rory. În mod evident ştia că îşi asumă unele riscuri pentru că Taste era pe punctul de a deveni una dintre cele mai mari şi mai importante trupe din acea perioadă. Dar eu cred că mai presus de toate, Rory îşi dorea să fie propriul său stăpân şi a mers, a avut succes”.

Scăpând de limitele unei aşa-zise democraţii din trupa Taste, Gallagher era liber să susţină concertele aşa cum îşi dorea, scriind singur toate piesele şi producând albumele. Nefiind atât de copt cum erau foştii colegi din Taste, Rory a amestecat blues-ul puternic din piese precum Sinner Boy şi Hands Up cu influenţe diverse, mergând de la elemente folk în Just A Smile până la influenţe country în It’s You, adăugând chitară electrică şi mandolină.

Cea mai surprinzătoare, este probabil piesa cu influenţe de jazz Can’t Believe It’s True, unde îl putem asculta pe Rory, un mare fan al lui John Coltrane şi Eric Dolphy, cântând la saxofon.

Dar Rory Gallagher avea inima unui bluesman şi în centrul universului său era întotdeauna chitara. Nu era un solist virtuos. „Vocea lui, atunci când încearcă prea mult, este practic inexistentă”, a spus un critic cândva. Dar sunetele pe care le scoate din chitara sa sunt mereu încărcate de emoţie.

Pentru Rory emoţia era totul

Una dintre cele mai mari dorinţe ale sale era să redea mereu energia puternică a unui show live. „Eu eram foarte supărat pentru că făcusem o greşeală pe Laundromat”, îşi aminteşte McAvoy. „Dar pentru Rory nu conta atâta timp cât exista emoţie în acea interpretare. Pentru Rory emoţia era totul”.

Albumul a avut o copertă neobişnuită, cu o fotografie alb-negru a lui Rory. A fost astfel creat pentru a reflecta dragostea lui Rory faţă de albumele vechi de jazz, dar şi pentru a sublinia diferenţa faţă de perioada cu Taste. Fotografia a fost făcută de Mick Rock, fotograf care a mai lucrat cu Syd Barrett şi David Bowie.

„În colegiu eram îndrăgostit de poeţii romantici britanici”, îşi aminteşte Mick Rock. „L-am văzut pe Syd în acest fel şi aşa l-am văzut şi pe Rory. Arăta bine, părul lui era foarte des şi îi încadra foarte bine faţa, iar pe el îl înconjura un aer cavaleresc. Era foarte fotogenic şi un tip extrem de charismatic. Nu puteai să îi faci o poză proastă”.

Coperta albumului i-a făcut pe toţi să înţeleagă că este vorba despre un album solo Rory Gallagher. Când un jurnalist l-a întrebat dacă un album „Rory Gallagher” înseamnă că Gerry McAvoy şi Wilgar Campbell sunt doar colaboratori, răspunsul lui Rory a venit prompt: „Nu am o gândire atât de fascistă, dar ştiu ceea ce vreau şi sunt pregătit să mă ridic şi să cad în funcţie de eferturile pe care le depun. Acum trebuie să deţin eu controlul”.

În momentul în care „Rory Gallagher” a fost lansat în mai 1971, trioul susţinuse deja primele concerte în Europa. Primul a fost la Teatrul Olympia din Paris, care a fost sold-out şi a fost filmat pentru televiziunea franceză. Celelalte show-uri nu au avut acelaşi succes.

„Am susţinut câteva concerte în nordul Franţei, dar au venit o mână de oameni”, spune McAvoy. „Dar pentru noi nu a fost o problemă. Atitudinea noastră era următoarea: dacă oferim concerte bune data viitoare vor veni de două ori mai mulţi oameni să ne vadă. Şi, în general, aşa s-a întâmplat oriunde am cântat”.

Scena era locul unde Gallagher şi colegii lui se dezlănţuiau cu adevărat: Rory, care în viaţa de zi cu zi era o persoană timidă, se transforma într-un performer hiperactiv în care se canaliza energia şi pasiunea unor artişti precum Chuck Berry, Muddy Waters şi John Coltrane. Comunicarea lui pe scenă cu colegii de trupă era aproape telepatică, rezultând astfel show-uri incendiare atât pentru ei cât şi pentru spectatori.

Chitaristul poporului

Albumul de debut nu a beneficiat de cronici bune. Jurnalistul american Lester Bangs a scris că „este unul dintre cele mai stupide albume din acest an”. Dar atât albumul cât şi concertele au avut mare priză la public. Rory a fost supranumit „Chitaristul poporului”. Afecţiunea era reciprocă.

Îmbrăcat în blugi şi cămaşă în carouri, Rory arăta exact ca spectatorii săi, iar spectatorii îl iubeau şi pentru look-ul său. Şi nu este o coincidenţă că acest look a fost revitalizat în era grunge, Courtney Love confirmând faptul că solistul Kurt Cobain era un mare fan al lui Gallagher. Rory era dependent de feedbackul fanilor săi, îşi trăgea puterea şi încrederea din entuziasmul spectatorilor săi.

La jumătatea lui 1971, trupa era din ce în ce mai populară. Cererile de concerte veneau pe bandă rulantă, astfel au fost în turneu timp de 7 luni. Primul lor turneu american a fost la un pas de a fi anulat din cauza unor probleme cu drogurile în care fuseseră implicaţi McAvoy şi Campbell. Cei doi fuseseră arestaţi în Belfast, pe vremea când încă făceau parte din Deep Joy, fiind acuzaţi că deţin droguri. Gallagher nu a ştiut nicio clipă de această problemă care ar fi putut să îi împiedice pe colegii lui să-l însoţească în SUA.

Deşi Rory obişnuia să bea, chitaristul a fost mereu împotriva drogurilor şi cu siguranţă i-ar fi concediat pe cei doi dacă ştia. „S-a dovedit că noi nu aveam niciun amestec în acea poveste şi că drogurile fuseseră puse acolo de altcineva. E mai bine că Rory nu a ştiut nimic”, spune McAvoy.

Aşa că trupa a ajuns în SUA unde a cântat alături de Little Feat şi Frank Zappa. Acolo, 50% din publicul care venea la concerte era feminin, McAvoy şi Campbell erau foarte încântaţi de acest lucru, însă Gallagher refuza să profite de situaţie. Deşi fetele erau înnebunite după zâmbetul lui, după fiecare concert chitaristul se retrăgea în camera lui unde citea, se uita la filme sau asculta muzică. Modul lui de a privi viaţa şi modul în care se raporta la muzică semăna cu cel al unui călugăr.

„Rory s-a bucurat şi i-a plăcut atmosfera din America, îi plăcea compania femeilor”, spune McAvoy. „Dar nu mergea mai departe. Nu ştiu exact de ce. Pur şi simplu aşa era el”.
Imediat după ce au încheiat turneul în America, Gallagher şi colegii lui au început să lucreze la al doilea album, Deuce.

Lansat în noiembrie 1971, Deuce împletea blues-ul cu influenţele celtice, în special în piesa I’m Not Awake Yet. În timp ce piesa Don’t Know Where I’m Going era un omagiu adus unuia dintre eroii lui Rory, Bob Dylan.

De-a lungul anilor, albumul a cucerit mulţi fani, printre care se numără Glen Tipton de la Judas Priest, Ace Frehley de la Kiss, actorul de comedie Bill Hicks care a declarat că avea mereu la el câteva albume pentru a le oferi prietenilor. Johnny Marr era un alt fan devotat al lui Rory şi al acestui album. „Deuce a fost un punct de referinţă pentru mine ca artist”, declara în 1997, fostul chitarist al trupei The Smiths. Marr a mai spus că în adolescenţă încerca să copieze look-ul şi stilul lui Rory Gallagher.

Fiind atât de devotat concertelor live, era absolut firesc ca următorul album să fie unul live. Singura problemă era că Polydor nici nu vroia să audă de aşa ceva: albumele live nu se vindeau iar trupa era relativ nouă. Alţi muzicieni s-ar fi resemnat cu acest răspuns. Dar nu şi încăpăţânatul irlandez. Era o luptă care nu putea avea decât un singur câştigător.

Lansat în mai 1972, având pe copertă extraordinara fotografie în care Rory îşi arată chitara pe care i-a cerut-o mamei lui când avea 15 ani, Live In Europe a fost al treilea album al chitaristului într-un an. A fost albumul care s-a bucurat de cel mai mare succes atât în SUA cât şi în Europa.

Dar turneele lungi l-au determinat pe Campbell să renunţe. Era singurul membru al formaţiei care avea familie, iar turneele lungi au început să i se pară dificile şi neplăcute, aşa că a început să lipsească de la concerte. Picătura care a umplut paharul a venit atunci când trupa trebuia să meargă în Irlanda pentru un concert care urma să fie televizat.

Din fericire au găsit un înlocuitor. Rod de’Ath era fostul baterist al trupei Killing Floor şi era şi prieten cu Gerry McAvoy. „Mama lui Rory a venit şi m-a luat de la aeroportul din Cork şi m-a dus la Limerick. Până când am ajuns acolo nu am ştiut că este un concert televizat. A fost prima transmisie color pentru RTE”, a spus Rod de’Ath.

Campbell a revenit pentru câteva show-uri, dar în 1989 a decedat în urma unor complicaţii la ficat. Rod de’Ath a revenit, deşi el nu era sigur că este un membru full-time al formaţiei. „Am dat mâna cu el, dar nu mi s-a cerut niciodată să fac parte din trupă”, a declarat Rod de’Ath care a cântat cu Gallagher până în 1976.

Până în momentul în care Gallagher a înregistrat cel de-al treilea album, Blueprint, în decembrie 1972, s-au schimbat câteva lucruri. Impresionat de stilul exbuberant al bateristului Rod de’Ath, chitaristul a adus în formaţie şi un clăpar, pe Lou Martin, originar din Belfast.

„Rory, prea concentrat pe muzică”

Gallagher locuia acum la Ghent, Belgia, unde s-a împrietenit cu Roland Van Campenhout, un muzician care cânta la chitară în trupa Blue Workshop. McAvoy a sugerat că era o oarecare chimie între Rory şi iubita lui Van Campenhout, Christine, un fotomodel care era fermecată de Rory. Dar nu a ieşit nimic din această poveste şi nici din alte potenţiale relaţii serioase din viaţa lui Rory.

McAvoy este de părere că Rory era mult prea dedicat artei sale şi nu lăsa nimic să intervină între el şi muzică. „Rory era pur şi simplu prea concentrat pe muzică”.

„Nu era prea mult blues pe albumul Deuce”, povesteşte McAvoy. „Rory se dezvolta din punct de vedere componistic. Aduna foarte multe informaţii în mintea sa. Le avea din ceea ce vedea când eram în turnee. Lui Rory îi plăceau filmele alb-negru”.

Trupa s-a întors în America, iar Rory a fost plăcut impresionat să vadă că are fani fideli acolo. „Cântam în oraşe, în regiuni unde nu ne-am fi gândit că poate avea succes, sau că este cunoscut. Şi mă refer la Portland, Oregon, unde era un public diferit. Cred că acesta este şi motivul pentru care Rory era atât de iubit de mişcarea grunge”, povesteşte Donal Gallagher.

„Munceam foarte mult”, spune Rod de’Ath. „Iar Rory stabilea nişte standarde înalte. Încerca mereu să se autodepăşească. Când îl vedeam epuizat, singurul mod în care îl puteam convinge să anuleze un show, era să îi spunem că eu sunt bolnav. Deja începusem să-l enervez din cauza acestui lucru”.

În America, Gallagher l-a cunoscut pe Lou Reed, le-a făcut cunoştiinţă Mick Rock, în Kansas. Acest cuplu ciudat s-a retras în colţul clubului şi au început să vorbească despre feedback. „S-ar fi înţeles foarte bine. Rory era un tip serios”, spune Mick Rock.

În iulie 1973, trupa a mers la Cork pentru a repeta pentru cel de-al cincilea album lansat în 3 ani, Tattoo. Era prima dată când Rory lucra la un album în Irlanda, după perioada Taste. „Era foarte fericit. Îi plăcea să vină în Cork. Dar îi era imposibil să iasă pe stradă din cauza fanilor care-l „vânau”. Aşa că am închiriat un club unde se putea relaxa şi putea mânca mâncare ca la mama acasă. Acolo au repetat pentru album”, spune Donal Gallagher.

Rory nu discuta prea mult cu colegii lui de trupă, mai ales dacă subiectul nu era legat de muzică, filme sau cărţi. „Mi-amintesc că era într-o zi în camera mea şi Rory m-a întrebat despre probleme spirituale. Ştia că eu sunt cu reîncarnarea, şi altele asemenea. Eram amândoi beţi, eu am început să vorbesc şi să-mi susţin teoriile şi mi-amintesc că el a devenit agitat şi la un moment dat a ţipat la mine: Asta este blasfemie!!”, spune de’Ath.

„Îi plăcea să cânte live. Ura munca în studio pentru că trebuia să cânte la pereţi şi nu simţea feedbackul de la spectatori. Dar intra în studio pentru casele de producţie care vroiau albume”, spune Lou Martin.

Nu a trecut mult timp şi Rory şi-a dorit un nou album live. Dar de data aceasta trebuia să fie diferit: vroia să-l înregistreze în Irlanda.

„Eram singura trupă care cânta la Belfast”

Spre sfârşitul lui 1973, Irlanda era zguduită de violenţe grave. Aşadar nu era nicio surpriză în faptul că nicio trupă de mainstream din Marea Britanie nu vroia să cânte în Irlanda. Dar Gallagher nici nu vroia să audă de aşa ceva. El avea grijă ca în fiecare an să susţină un turneu în Irlanda. „Cred că eram singura trupă care cânta la Belfast”, spune Lou Martin cu mândrie. „Thin Lizzy nu mai vroia să cânte acolo din cauza violenţelor tot mai mari, dar Rory a insistat ca noi să mergem acolo”.

Trupa îşi asuma riscuri mari prin acest demrs. Fiind un muzician apreciat, Rory Gallagher era o potenţială ţintă, iar faptul că existau britanici în stafful lor agrava situaţia. Chiar familia lui Gerry McAvoy a trebuit să se mute în Anglia după ce tatăl său aproape a fost ucis într-o explozie.

Dar Gallagher a insista să meargă la Belfast. Era o loialitate reciprocă între Rory şi fanii lui irlandezi care depăşea neînţelegerile religioase şi politice. Albumul Irish Tour ’74, rămâne unul dintre cele mai apreciate din cariera lui Gallagher. A fost înregistrat la Belfast, Dublin şi Cork.

„Îi plăcea punkul, îi plăcea acea atitudine şi l-a durut când a fost catalogat drept vechea gardă”

Albumul a însemnat şi sfârşitul unei perioade pentru chitarist. Trupa s-a mutat de la Polydor la Chrisalis. Au mai înregistrat două albume în aceiaşi formulă de 4 muzicieni, Against the Grain (1975) şi Calling Card (1976). Cel din urmă l-a avut ca producător pe Roger Glover de la Deep Purple, dar a fost o experienţă tristă pentru ambele părţi. Acesta a fost şi ultimul album pe care apar Rod de’Ath şi Lou Martin. „Probabil că era vremea pentru o schimbare, nu ştiu… Nu puteam pătrunde în mintea lui pentru a-mi da seama la ce se gândeşte”, spune Lou Martin.

Lumea se schimba cu siguranţă, iar Gallagher era pregătit să se schimbe cu ea. Apariţia punkului a avut un efect dramatic asupra lui Rory, care a revenit la formula de trio. „Îi plăcea punkul, îi plăcea acea atitudine şi l-a durut când a fost catalogat drept vechea gardă”.

Dar problemele cu băutura s-au agravat, Rory devenind alcoolic. A început să îi fie frică să urce pe scenă, să îi fie frică să zboare cu avionul şi era din ce în ce mai epuizat. Rory şi-a înfruntat problemele, mergând la doctor şi urmând un tratament, dar din nefericire a devenit dependent de pastilele prescrise. Având în vedere faptul că vorbea foarte puţin cu ceilalţi, când nu era pe scenă, nimeni nu ştia câte pastile lua.

În anii 1990, Rory Gallagher a fost marginalizat atât de fani cât şi de casele de producţie. Deşi susţinea concerte constant, pauzele dintre albume erau din ce în ce mai mari.
Stilul de viaţă al lui Gallagher l-a dus la un sfârşit tragic.

Pe 14 iunie 1995, chitaristul a decedat după un transplant de ficat. A fost înmormântat la Ballincollig, lângă oraşul Cork. Mii de oameni au ieşit pe străzile din Cork pentru a-şi lua rămas bun de la el şi pentru a-l ovaţiona.

sursa: Classic Rock Magazine

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here