CLASSIC ROCK MAGAZINE – ULTIMUL INTERVIU AL LUI JON LORD (9.06.1941 – 16.07.2012)

Cu o săptămână înainte să moară, Jon Lord a acordat un interviu revistei Classic Rock în care a vorbit despre lupta sa cu cancerul. Interviul finisat a fost predat chiar în ziua în care a decedat Jon şi vi-l oferim în rândurile ce urmează ca un omagiu pentru omul puternic care a degajat energie pozitivă până în ultima zi. R.I.P Jon!
„Salut prietene”, a spus el când în sfârşit a răspuns la telefon luni noapte. „Ce mai faci?”
Parcă a durat un secol până am ajuns în sfârşit să-i aud vocea la celălalt capăt al firului. Stabilisem nişte date, dar au fost anulate. Am sunat de multe ori, dar nu a răspuns. A fost extrem de dificil să ajung la el. Dar era JonLord. Şi el se lupta cu cancerul. Aşa că ce era să fac? Vă spun eu, mi-am înghiţit indignarea şi am rezistat.
„Îmi pare rău pentru toate astea”, a spus el când în sfârşit ne-am întâlnit. „Când ai sunat ieri după-amiază dormeam. A fost o zi grea după o altă zi grea. Am avut câteva astfel de zile la rând”, mi-a spus el.
Şi-a cerut scuze din nou şi m-a rugat să-l înţeleg. Aşa am făcut. M-am simţit prost pentru că l-am trezit ieri. Cred că e prea mult să spun că eram prieteni… i-am luat câteva interviuri de-a lungul timpului şi mi-a plăcut de el. Mi-a plăcut să stau de vorbă cu el. Era deştept. Era amuzant. Era onest. Şi ştia să povestească.
Am avut o discuţie lungă care a dus la ceea ce veţi citi mai jos. I-am trimis-o după o săptămână, în dimineaţa de luni, 16 iulie. După patru ore el a decedat. Am discutat cu el în acea săptămână despre acest material. Când mi-a spus că va învinge boala, eu l-am crezut. „Dacă decizi să tai ceva din acest interviu… e treaba ta, dar să păstrezi lucrurile pozitive. Voi învinge această boală”, mi-a spus el.
Aşa era el: un om optimist, pozitiv. Am fi putut să scoatem acest pasaj, dar am considerat că este mai rău decât dacă l-am lăsa. Ar fi însemnat să trădăm persoana lui şi modul în care se lupta cu boala. Aşa că, am decis să lăsăm totul exact aşa cum a spus artistul.
„Dumnezeu să te binecuvânteze. Sunt sigur că vom vorbi din nou”, mi-a spus el când s-a încheiat interviul. Şi eu eram convins că vom vorbi din nou.
Dumnezeu să te binecuvânteze Jon Lord! Ne va fi dor de tine!
Interviu de Lee Marlow
Abia a împlinit 70 de ani, dar arată bine. A pierdut câteva kg, probabil din cauza faptului că are mereu ceva de făcut: cântă, e în turneu, chiar dacă a mai rărit apariţiile pe scenă, abia a terminat de re-înregistrat Concerto For Group And Orhestra, copilul lui, care va apărea pe piaţă în 2012.
Ne-am întâlnit într-o cafenea din Leicester şi am discutat despre orice: casă, drumuri, rock’n’roll, concerte, retragere. Este o companie plăcută. Ceea ce nu spune este faptul că simte o durere mare în stomac. A simţit-o pentru prima dată în urmă cu câteva săptămâni. „Dar nu e nimic grav, e mai degrabă un inconvenient, nu-mi fac griji din cauza asta. Mă jenează doar faptul că o simt în permanenţă”.
Ştie că nu are nimic pentru că aşa i-a spus doctorul pe care l-a văzut în urmă cu câteva săptămâni. Şi-a făcut un control şi a ieşit bine. Dacă era ceva grav s-ar fi văzut la aceste analize, nu-i aşa? Sigur că aşa este. Nu are de ce să-şi facă griji.
Dar zilele trec şi durerea continuă. Nu este o durere mai mare, dar parcă este mai insistentă. Privind în urmă, Jon Lord îmi spune: „Nici măcar nu aş numi-o durere. Era mai degrabă un mic discomfort, atâta tot. Mă durea doar atât cât să ştiu că e acolo”.
A mers din nou la doctor, dar nici de data asta nu au găsit nimic. Totuşi, doctorul este îngrijorat şi îl trimite la un alt specialist pentru alte teste. Nici după acele teste nu au găsit nimic. În ziua respectivă, când am făcut acele teste, am avut noroc că s-a eliberat un tomograf. Specialistul i-a spus că ar fi bine să arunce o privire, fără să îşi dea seama că era pe cale să îi salveze viaţa celui mai celebru keyboard player din istoria rockului. Au făcut acest text care a durat 20 de minute. Jon Lord a aşteptat rezultatele în timp ce răsfoia o revistă. Nu avea emoţii. Aştepta veşti bune. „Pur şi simplu nu eram pregătit pentru ceea ce avea să urmeze”, spune el.
„A venit doctorul şi mi-a spus să merg cu el. Nu părea fericit, ceea ce m-a surprins. Puţin îngrijorat, l-am urmat până în cabinet unde mi-a spus să mă aşez pentru că… nu are veşti bune”.
Şi atunci specialistul i-a spus că are cancer. John Douglas Lord a devenit un alt om în acea zi. „În momentul în care am ieşit din spital şi m-am îndreptat spre maşina mea, mi-am dat seama că ceva mare s-a întâmplat. Că viaţa mea, aşa cum o ştiam eu, nu va mai fi niciodată la fel. Eram extrem de abătut”.
A ajuns la 70 de ani fără să aibă vreo problemă gravă de sănătate. A fost în rock’n’roll timp de 50 de ani, trăind o viaţă de star rock, şi cel mai rău lucru care i s-a întâmplat a fost o apendicită în 1975. „Asta a fost tot. Nimic mai rău de atât. Aşadar, nu mă aşteptam deloc la acest diagnostic. Nu a existat nici cel mai mic indiciu că ar putea fi cancer, că ar putea fi ceva atât de serios. Cred că m-am simţit binecuvântat. Viaţa pe care am dus-o, faptul că am fost un copil din clasa muncitoare din Leicester, am avut o carieră minunată… Purple, Whitesnake, Purple din nou, familie, prieteni. Şi apoi toată munca aceasta solo pe care o fac de când am părăsit Purple. Şi de ce să nu o spun, într-un fel e ciudat că am pornit solo. Ceea ce fac eu acum nu e uşor de vândut şi totuşi se vinde. Cânt cu săli arhipline. Sunt un om norocos”.
A urcat în maşină, a pornit motorul şi a băgat-o în viteza I. Îşi aminteşte că s-a gândit că poate nu ar trebui să conducă având în vedere starea în care era. Dar a pornit. A schimbat în viteza a doua, a treia, a patra încercând să se lupte cu şocul şi cu emoţiile care năvăleau peste el.
Tutuşi, se simţea bine conducând, începea să conştientizeze că trebuie să lupte cu cancerul ca un bărbat.
„Mi-amintesc că în timp ce conduceam rădeam de mine la un moment dat”.
Râdeai?
„Da, râdeam şi mi-amintesc că-mi spuneam „Ei bine băiete eşti într-un punct de cotitură”. „Băiete”, aşa obişnuia să-mi spună tata. De multe ori, în momente pline de emoţie începeam să folosesc expresiile lui tata. Şi am început să râd. Un râs nebunesc care parcă nici nu era al meu. A fost ceva ciudat”.
Dar nu a râs prea mult. A ajuns acasă, a intrat pe uşă, a îmbrăţişat-o pe soţia sa Vicky şi a început să plângă. Şocul, supărarea, faptul că-şi plângea de milă, toţi aceia „dacă” şi toate celelalte lucruri îl rupeau în bucăţi. A avut nevoie de medicamente pentru a dormi în acea noapte. Dar supărarea a durat o singură zi. Le-a spus ficelor lui şi prietenilor lui – ceea ce nu a fost un lucru uşor – că este hotărât să câştige această luptă.
„Toate sfaturile pe care le-am primit de la prietenii mei doctori a fost că trebuie să rămân o persoană pozitivă. Cancerul se hrăneşte din pesimism, îi place disperarea”.
Şi aşa a făcut. Din acea zi a redevenit persoana fericită, bună şi optimistă pe care o ştiau toţi. Şi totuşi, avea de dus o luptă cu un cancer pancreatic. Puţini sunt cei care au reuşit să supravieţuiească mai mult de cinci ani după ce au aflat diagnosticul.
În vară pe site-ul oficial al lui Jon a fost postat un comunicat foarte scurt. Jon are cancer. Va continua să scrie muzică, dar nu va mai susţine concerte. Dumnezeu să vă binecuvânteze.
În mod voit a fost un comunicat vag, spune Jon. „Eram hotărât. Ştiam ce am. Ştiam că voi privi lucrurile cu optimism. Ştiam de la doctori că aceasta boală nu mai înseamnă condamnarea la moarte aşa cum credeau toţi. Nu vroiam mesaje plângăcioase. Aveam nevoie de sprijinul fanilor mei!”
Şi în mare asta a primit. Scrisori, e-mailuri, vederi din lumea întreagă. Răspunsul, bunătatea venită din partea unor străni a fost copleşitoare. „Cred că am citit fiecare mesaj”, a spus el. L-au făcut să plângă atunci când era hotărât să nu mai plângă.
„Poveştile pe care mi le-au trimis oamenii – fratele meu a fost diagnosticat cu aceiaşi boală în urmă cu 5 ani, ar trebui să-l vezi acum. Este încă lângă noi şi luptă. Poţi să o faci şi tu Jon… Toate aceste mesaje m-au mobilizat. Voi rămâne mereu recunoscător pentru faptul că oamenii m-au sprijinit atât de mult. Într-o astfel de luptă atitudinea este cea mai puternică armă pe care o ai. Restul – tratamentul, sfaturile – vin din afară. Dar atitudinea, pozitivismul vin din interior. În fiecare dimineaţă mă priveam în oglinda de la baie şi îmi spunea că voi câştiga această luptă”.
Dacă vrei să reţii ceva din acest articol: asta să fie: adoptă mereu o atitudine pozitivă. Nu te costă nimic, dar înseamnă totul.
La trei săptămâni după stabilirea diagnosticului a început tratamentul: 12 săptămâni de chimioterapie la un spital din Londra. Chimioterapia este exact atât de rea precum se spune. „Am trecut destul de bine de ea. Nu m-am simţit foarte rău, doctorii au controlat acest aspect, şi am pierdut puţin păr”. Lipsa poftei de muncare şi faptul că sistemul digestiv i-a fost dat peste cap au fost cele mai rele lucruri. A pierdut mai mult păr din spate fapt care l-a obligat să renunţe codiţa pe care o avea de 25 de ani. „Din 1990 nu am mai renunţat la ea. Nu m-a deranjat că a trebuit să o tai”.
Chimioterapia s-a încheiat, dar tratamentul a continuat. Pentru acest lucru a mers în Israel. Mai fusese acolo doar de două ori: pentru două concerte alături de Whitesnake cu Joe Lynn Turner. L-au injectat cu virusul gripei aviare. „Acest virus face rău omului doar în momentul în care apar mutaţii. Virusul în sine ste benign şi el consumă celulele canceroase”, explică Jon.
„Mi-au injectat o doză mică de virus, fapt care mi-a dat o răceală uşoară, dar din punct de vedere medical era mult mai bine decât chimioterapia”.
„Mi-au dat şi un vaccin conceput special pentru cazul meu ca să poată lupta mai bine cu celulele mele bolnave”. Această abordare mai aplicată pe cazul său, cu mai puţine efecte secundare, a părut să fie mai eficientă în lupta cu boala.
„Când ai vârsta mea, cancerul avansează mai încet. Doctorul meu are pacienţi care au fost diagnosticaţi cu cancer pancreatic în urmă cu 15 – 16 ani. Încă fac tratament şi încă au cancer, dar cel mai important este faptul că sunt aici, alături de noi şi luptă. Eu am descoperit boala în stadiu incipient, iar tumora s-a redus… Mi-ar plăcea să ajung la vârsta tatălui meu. El trecuse de 80 de ani şi a dus o viaţă bună. Dar nu vreau să mă târăsc până acolo, vreau să fiu activ şi să mă simt bine”.
Te simţi bine acum? „Da, da. Am pierdut câteva kg, ca să fiu sincer am slăbit cam mult. Acum încap în pantaloni pe care îi purtam când eram în Deep Purple la început”.
Mâncarea reprezintă o provocare pentru el. Carnea roşie este interzisă. Legumele sunt meniul principal. Dar este un preţ mic pe care trebuie să-l plătească. „Pot să mănânc peşte şi pui, deci nu este chiar atât de rău”.
„A trecut deja un an de când am fost diagnosticat cu cancer. În afară de scăderea în greutate, sunt bine. Am mers la trei controale. Cancerul este tot acolo, dar este mai mic şi se află sub control. Am toate motivele să fiu oprimist. M-am întors la muzică şi mă simt bine”.
Chimioterapia s-a încheiat deocamdat. La fel şi vizitele în Israel. „E posibil să le reiau. E posibil să mai fac chimioterapie. Nu ştiu. Deocamdată ne gândim care e cea mai bună soluţie pentru mine. Toată această experienţă m-a schimbat. M-a transformat într-o persoană mai bună”.
După o lungă perioadă de pauză, s-a întors la muncă. The Concerto For Group And Orchestra a fost susţinut şi înregistrat de Jon Lord vara trecută, înainte de a fi diagnostica. Va apărea în septembrie. Apar în concert Joe Bonamassa, Bruce Dickinson, solistul formaţiei Maiden, Steve Morse care a fost la Pink Floyd, basistul Guy Pratt şi Orchestra Filarmonică din Liverpool condusă de Paul Mann. În sfârşit sună aşa cum şi-a dorit întotdeauna, încă din 1968 când a conceput acest spectacol pentru prima dată şi toată lumea i-a spus că e o nebunie.
„Joe Bonamassa este atât de bun! Am mai folosit şi un chitarist necunoscut din Bulgaria, pe care-l cheamă Darin Vasilez, cu care am mai lucrat de câteva ori. Este un chitarist uimitor care mă impresionează de fiecare dată”.
„În sfârşit, amvem echilibrul perfect între instrumente, lucru pe care nu l-am reuşit din cauza tehnologiei în 1969. Eu am scris această lucrare pentru un grup de muzicieni care sună la acelaşi nivel. În sfârşit am reuşit să-mi văd visul cu ochii. Este o înregistrare extraordinară”.
Va susţine live acest concert în mai multe locuri. „Va fi o problemă din punct de vedere logistic”, spune el. „Sunt multe detalii de pus la punct, dar sunt sigur că vom face acest lucru”.
Casa de producţie i-a spus să facă turneu european pentru a promova albumul. Să dea interviuri, să susţină conferinţe de presă. Le-am spus că acest lucru nu se va întâmpla. „Voi da câteva interviuri dar vor fi telefonice. Cred că aşa este cel mai bine pentru mine”.
Într-o zi are de gând să reia lucrul la cartea autobiografică.

Undeva, pe sub mesajele primite de peste tot, cu urări de bine şi gânduri bune, se află o ilustrată de la un vechi prieten, un anume chitarist numit Ritchie Blackmore. „Mi-a trimis o scrisoare frumoasă şi m-am bucurat să aflu veşti de la el. Vieţile noastre s-au despărţit în urmă cu 20 de ani. Amândoi am pornit pe drumuri diferite. Dar am trecut amândoi, împreună, prin multe. Mereu ne vor lega anumite experienţe. Mi-ar plăcea să mai cânt cu el? Sigur că da, mi-ar plăcea! Sunt mii de oameni care şi-ar dori să-l vadă din nou cu acel Stratocaster alb în mână. Dar nu-mi fac speranţe prea mari. În plus, ştiu că este extrem de important să faci ceea ce îţi place. Iar Ritchie asta face. Îi doresc succes”.
Jon începe să râdă: „După toate astea, tu închei cu o întrebare despre Ritchie Blackmore. Ha, ha, ha! Tipic pentru presa de astăzi”.
Sursa: Classic Rock Magazine
 
 
Pe 5 iunie 2009, Jon Lord a susţinut un concert la Sala Palatului din Bucureşti. Puteţi citi cronică semnată de Ştefana aici:
http://andreipartos.ro/jon-lord-sala-palatului-5-11-2009/