Corporatistul de festivaluri și concerte

august 7, 2015

Articol preluat din Caţavencii
Trăiește aproape inobservabil printre noi un gen de om de existența căruia nici măcar nu am ști dacă nu ne-ar vizita ocazional cîte un artist în declinul carierei ca Madonna sau Robbie Williams sau nu ar exista festivaluri ca Untold, Summer Well și Electric Castle.
În afara acestor evenimente, corporatistul de concert nu există, ca om. Șobolănește zece ore pe zi, cocoșat în slujba lui de birou. În rest, n-are timp de distracție și amuzament. Mai iese în Centrul Vechi în week-end, cu colegii de muncă, însă doar ca să nu creadă ăia că el n-are timp de distracție și amuzament. Se îmbată crunt și încearcă să o mamelească pe maimuța de la resurse umane. În rest, scrîșnește din dinți și se uită în calendar pînă i se lungesc ochii.
Pentru că specimenul și-a planificat toate alea 14 zile de concediu în jurul unor evenimente muzicale. Nu în funcție de gusturi, că nu a apucat să-și construiască preferințe în viața lui de rahat. Doar a preluat ce-a auzit mai des. Ascultă ce ascultă toată lumea. Se uită la ce se uită toată lumea. Mănîncă ce mănîncă toată lumea. Așa că alege să se ducă la genul ăla de evenimente de tip numitor comun, unde vin cît mai multe nume cunoscute. Nu contează ce nume, ce cîntă și dacă a auzit de ăia înainte de a se anunța evenimentul. Important e să fie puzderie de oameni care știu de eveniment.
Pentru că nu se duce acolo ca să asculte muzică. Ăla e scopul secundar. Ăla principal e să vadă lumea că s-a distrat. Să facă poze din minut în minut cu brățara de intrare de la mînă. Selfie-uri cu scena în spate. Poze de grup cu toată ceata lui de imbecili, cum zîmbesc toți spre cameră de aproape le pică mandibula. Grupuri mari. Ca să se vadă că au mulți prieteni. Apoi urcă tot pe Facebook și Instagram, cu hashtag-uri inspiraționale: #festival #happy #bestyearsofmylife. Și așa se umple feed-ul insistent de niște fețe pe care nu le vezi tot anul.

Filmează concertul cu telefonul. Vă dați seama că nimeni nu e atît de imbecil încît să creadă că realmente ar exista oameni care ar vrea să vadă filmarea aia, în care un artist se vede pixelat, de la 100 de metri, și se aude ca și cum ar fi picat într-o fîntînă și cîntă de acolo. Scopul filmării nu e să-l vezi pe artist. Ci să vezi că el, corporatistul, a fost acolo. Așa își petrece el evenimentul.

Pentru că nu are timp să se distreze. Abia are timp să producă destule dovezi fotografice că s-a distrat. Oricum, nu mai știe să se distreze de cînd viața de robot l-a omorît pe dinăuntru. Dar, pe Internet, avatarul lui egalează la numărul de poze și zîmbete un om normal. Nu e atît de grav să fii un robot deprimat care se tîrîie, într-o existență gri, între muncă și rutină. Important e ca pe Internet lumea să creadă că ești om.

sursa: Caţavencii