Cristina Modreanu: O zi de audieri pentru bugetul culturii. Serial în 17 episoade

Articol preluat de pe site-ul Revista Scena

0
47

Cristina Modreanu: O zi de audieri pentru bugetul culturii. Serial în 17 episoadeBucureștiul se dorește o capitală europeană. În mod evident, nu este, oricât ne-ar durea pe noi toți să recunoaștem asta. Unul dintre lucrurile care ne îndepărtează de acest deziderat, în top alături de termoficare sau trafic, este starea instituțiilor culturale, mult mai gravă decât și-ar imagina cineva care se uită la un teatru din afară. Probabil că de-asta nu a existat până acum nici o transparență pe marginea subiectului la PMB, ca să nu se îngrijoreze cetățenii și pentru asta.

Mi-am petrecut ziua de ieri urmărind online audierile pentru buget ale instituțiilor de spectacole din subordinea PMB și, deși mă ocup de teatru de peste 25 de ani, abia ascultându-i pe toți directorii chemați la consultări, unul după altul, de dimineața și până la 8 seara, am avut panorama completă a ruinei fizice, în prea multe cazuri dublate de cea artistică, a infrastructurii culturale a Capitalei.

Întrebarea cu care Primarul General Nicușor Dan începea discuția cu fiecare nou director, despre starea imobiliară a fiecăruia, a dezvăluit situații mai mult decât complexe, aproape toate teatrele bucureștene funcționând fragmentar în mai multe clădiri, majoritatea într-o stare deplorabilă, cu depozite separate, pentru care se plătesc chirii imense, care afectează grav bugetul general.

La extreme se află Teatrul Mic care are trei sedii de la PMB dintre care două inutilizabile, al treilea folosit la o treime din capacitate și un al patrulea închiriat de la o persoană privată pentru 12.000 euro/lună! Directorul Gelu Colceag s-a remarcat spectaculos prin declarația sinceră cum că ar închide și sala folosită la o treime din capacitate (sala tradițională a Teatrului Mic din strada Constantin Mille, 16), fiindcă mai mult se pierd bani jucând acolo.

Ar fi fost mai simplu poate să ceară închiderea teatrului, care pierde în acest moment mult mai mulți bani decât orice alt teatru din București, în absența oricărui plan al managerului său de a salva această instituție legendară. Sinucidere în direct.

Foarte aproape a venit Teatrul ”Ion Creangă”, al cărui sediu din Piața Amzei e în renovare, reconstrucție, reamenajare și cine mai știe ce încă din 2009, timp în care spectacolele s-au jucat în varii incinte, mai mult sau mai puțin potrivite pentru acest scop.

Deși nu are sediu, Teatrul Creangă și-a pus în bugetul pe 2021 bani pentru ”re-branduire” ceea ce a stârnit, pe bună dreptate, comentariile uimite ale consilierilor generali – de ce re-branduire, când nu există sediu, iar responsabilitatea pentru finalizarea acestuia e aruncată de la o direcție la alta a Primăriei?

Adevărul este că măcar un reprezentant la Direcției de Investiții ar fi fost util la aceste audieri, ca să explice lipsa de reacție la semnalările pe care mai toți directorii susțin că le-au făcut în ultimii ani cu privire la starea clădirilor pe care le au în administrație.

Teatrul Nottara este un alt caz notoriu, despre care, după multiple studii de fezabilitate, încadrări, simulări, nimeni nu mai știe dacă are sau nu bulină, nici măcar cei care lucrează în el. Noroc cu pandemia, care l-a închis, altfel nici avize ISU nu poate obține în starea actuală.

ISU este de altfel o problemă generală, dar aplicată diferențiat, unii au sedii închise fiindcă nu au aviz, alții funcționează liniștiți fără aviz, motiv pentru care Maia Morgenstern, directoarea TES, se întreabă, pe bună dreptate, ”ce e cu acest ISU?”

Tot la capitolul imobiliare se află și rugina sediilor funcționale, care se află în diverse stadii de degradare: Sala ”Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra are nevoie urgentă de reparații, suferă de infiltrații, cabinele sunt mizerabile (directorul interimar Vlad Zamfirescu a venit înarmat cu fotografii), iar noua sală construită în curte, Space, nu are aviz de funcționare (deși s-au jucat multe spectacole aici… nici nu știu spectatorii în ce intră!). Teatrul Evreiesc nu are sistemul electric pus la punct după consolidarea jumătății de clădire în care funcționează, puterea electrică e prea mică și când se joacă pe scenă un spectacol trebuie închisă lumina la birouri. Teatrul Tănase stă mai bine cu sediul din Calea Victoriei, recent consolidat, în schimb Grădina Herăstrău pe care o are în administrare are nevoie de reparații urgente, de un gard fonic, ca să nu deranjeze vecinii (printre care Casa Regală) și de mai multe cabine de WC, fiindcă nu are decât 6 cabine la 2700 de locuri, care s-au dovedit foarte utile în pandemie, vara trecută. ”La mine au jucat toți, și colegii de sub Primărie, și privații și independenții”, s-a lăudat directorul Vasile Muraru.

(…)

O parte dintre acestea, mai jos, împărțite pe episoade:

  1. Episodul Teatrul ”Stela Popescu”: Un domn pe nume Nicolae Pungă s-a dovedit extrem de confuz cu privire la profilul teatrului pe care îl conduce, dar și cu privire la buget, neavând habar ce execuție bugetară a avut nici în 2019, nici în 2020. „Am preluat teatrul în 2017 într-o situație incredibilă, cu 3 dosare de la Curtea de Conturi care trebuiau rezolvate. 2018 a fost un an de reconstrucție, inițial era teatru de copii, l-am schimbat pentru adulți. N-am dat nici o direcție clară artistică, am zis să acopăr o paletă largă, urmând să văd unde mă voi plasa. Nașterea unei instituții de cultură se face greu. E mult de muncă.” (sublinierea îmi aparține, mi se pare ireală declarația – de ce ar exista o nouă instituție dacă nu e clar cărei nevoi răspunde ea? De ce ar conduce această instituție o persoană care nu e în stare să decidă care e misiunea instituției și cu ce se ocupă ea?)
  2. Episodul Opera Comică pentru Copii: Un domn (care nu s-a recomandat și pe care nu l-am putut identifica sub mască, nici de pe site, unde la capitolul Echipă apare doar Felicia Filip, ca și cum ea ar face singură teatrul să meargă) a demarat în trombă cu un discurs foarte coerent, foarte pro-activ, cu un limbaj profesionist și cu multe exemple de realizări. Doar că pe măsură ce discursul se desfășura, era tot mai clară o viziune antreprenorială centrată nu pe spectator, ci pe ”client”, nu pe ofertă artistică, ci pe vânzări și încasări. Citat: ”Avem magazin, avem ateliere pentru copii care funcționează ca after school-uri cu plată, am făcut în pandemie emisiuni prin aplicația Opera Comică, tot cu plată, am încasat 6000 euro/lună, fiindcă era o variantă pentru părinții să-și lase copiii să facă ceva. (…) Suntem singura scenă cu fundal integral din LED, ca să facem economie la decoruri, jucăm 17 spectacole pe săptămână la mai multe săli, biletul e între 20 și 70 de lei, dar clientul lasă cel puțin 100 lei la fiecare vizită la noi.” Altfel spus, o fabrică de făcut bani de pe urma familiilor cu copii (și cu bani!). De altfel, o scurtă privire pe site-ul instituției face și mai clar obiectivul: concurența cu Disneyland, varianta fizică (tilturile de pe site sunt Jungle Box, Anastasia, Coco, Frumoasa și Bestia, etc, inclusiv cu sigla Disney pe afiș. Evident, nu lipsește Familia Adams, pe care o vom mai întâlni pe parcursul acestei zile de audieri, aici în variantă cinematică). Totuși, a rămas neclar de ce cu o asemenea ”viziune întreprinzătoare” OCC a încheiat anul 2020 cu datorii de 5 milioane de lei? O declarație insistentă a directorului OCC a fost și cea conform căreia Opera Comică organizează ”concurs pentru independenți și debutează 10-12 artiști independenți anual la sala pentru experimente (?!) care are 120 de locuri”. Nu auzisem de asta până acum, așa că am intrat pe site, unde nu am găsit nici o informație în acest sens.
  3. Episodul Țăndărică: un teatru cu tradiție care funcționează de 15 ani într-un picior, adică fără sala din Calea Victoriei închisă pentru risc seismic și despre a cărei situație nu se știe nimic. Directorul Călin Mocanu a declarat că Țăndărică are 24 de spectacole în repertoriu din care 6 de animație pentru adulți, ceea ce a nedumerit pe moment asistența. A spus apoi că organizează 4 festivaluri anual, ceea ce a deschis o serie de declarații ce urma să îngrozească pe toată lumea până la finalul zilei, când s-a constatat că Bucureștiul are probabil cel mai mare număr de festivaluri pe cap de locuitor din Europa. Dar o altă declarație i-a uimit și mai mult pe cei de față: ”Unteatru se mută la noi. E mai mult decât o colaborare, e o ”frățietate” aș putea spune. Au chirie în funcție de cât consumă, aproximativ 500 lei pentru 3 ore de exploatare pe seară.” Frate, frate, dar brânza e pe bani.
  4. Episodul Teatrul Excelsior: Un teatru unde problemele ”dăinuie” cum a spus directorul Adrian Găzdaru din 2000, când s-a semnat un contract ultra-dubios (asta zic eu, el nu) între Primărie și o firmă căreia i s-a permis să construiască un bloc în plin centru care i-a fost comisionat pe 50 de ani, cu condiția ca aici să funcționeze fără chirie și teatrul pentru copii pe atunci condus de celebrul actor Ion Lucian. Între timp, Ion Lucian a murit, Teatrul a ajuns să plătească chirie, nu i s-a dat tot spațiul promis (20% conform contractului), iar directorul venit în 2014 nu a reușit să clarifice situația. În cuvintele lui: ”Am două dosare pe birou despre asta, dar nu am reușit să desțelenesc speța juridică”. O fi încercat mult?

Puteți citi articolul în întregime aici:

O zi de audieri pentru bugetul culturii. Serial în 17 episoade

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here