(Cronică de concert): Hollywood Vampires la Romexpo (8.06.2023)

iunie 9, 2023

654

Ah, ce dor mi-era de o zi de vară-n București! Și de un concert rock!! Aerul cald, îmbâcsit, mirosul de asfalt încins, mulțimea de tricouri negre, cozile de la intrare, standul de merchandise, îmbulzeala din fața scenei și prea lunga așteptare până la primul acord al concertului – toate acestea mi-au lipsit enorm. Parcă a trecut o veșnicie de când nu am mai fost la ultimul concert în aer liber!

Dar uite că a venit și ziua cea mare. Joi, 8 iunie, a fost despre Hollywood Vampires! Încă de când a fost anunțat, mi-am dorit foarte mult să ajung la acest concert. Se cuvin mulțumiri speciale lui Adi Vascu, el este cel care ne-a făcut cadou două bilete VIP la acest eveniment. Mai rar astfel de oameni! Mulțumim din suflet!

Am văzut trupa Hollywood Vampires și în 2016, la prima venire în București. Cu toate „bubele” organizării, concertul în sine mi-a plăcut foarte mult (puteți citi cronica aici – click). Mărturisesc că și în 2016, dar și acum, tot pentru Alice Cooper mi-am dorit să merg la concert. Și când te gândești că nici măcar nu-mi plăcea în mod deosebit de el… Asta până când l-am văzut prima oară live la Bestfest în 2007. De atunci nu am mai ratat niciun concert de-al lui în România. Are Alice Cooper un dar special de a captiva atenția și de a fermeca publicul, de a comunica verbal și nonverbal cu spectatorii. Este foarte expresiv. Cred că nu îi poate contesta nimeni calitatea de showman. Alice Cooper exploatează din plin latura teatrală a rock-ului și o face excelent. Și-a creat o identitate, un personaj pe care-l joacă cu plăcere și umor din 1968 până în prezent. Și asta se simte în toate concertele lui.

Cu trupa Aerosmith nu am avut niciodată o conexiune specială. Îmi plac unele cântece și… cam atât. Pe chitaristul, solistul, showman-ul Joe Perry, l-am descoperit abia în 2016 cu Hollywood Vampires (deși îl văzusem și în 2010 cu Aerosmith la București – dar atunci nu i-am acordat prea multă atenție). Mi-a plăcut foarte mult și aseară de Joe Perry. Pot spune că îmi place chiar mai mult timbrul lui vocal, decât cel al colegului lui, Steven Tyler. Deși nu ne-a adresat niciun cuvânt, Joe Perry transmite multă emoție prin felul în care interpretează cântecele (fie că o face vocal sau cu chitara).

Mi-au plăcut foarte mult și de bateristul Glen Sobel, care a avut un moment solo de excepție, și de Chris Wyse (bas, backing vocals), care a avut un solo de bas impresionant, în mod evident mi-a plăcut de Tommy Henriksen (rhythm & lead guitar, keyboards, backing vocals), care este o prezență explozivă pe scenă, precum și de Buck Johnson (keyboards, rhythm & lead guitar, backing vocals) – toți au comunicat excelent între ei pe scenă și au oferit un show de excepție.

L-am lăsat special la final pe Johnny Depp. Îmi place ca actor, nu neapărat în toate rolurile pe care le-a făcut, dar îl apreciez în mod deosebit pentru ceea ce a reușit să creeze din personajul Jack Sparrow din Pirații din Caraibe. Din nefericire, însă, în calitate de artist rock mie nu-mi transmite nimic. E un zid, nu vine nimic dinspre el spre mine. Acum mi-e și rușine că m-am mai plâns uneori că nu înțeleg versurile cântate de Dave Mustaine… În cazul lui Johnny Depp nu am înțeles nici cele câteva cuvinte rostite între cântece. Nici nu știu cum e posibil ca un actor să aibă o dicție atât de slabă, și nu e vorba doar despre acest concert, și în 2016 vorbea la fel. Mi-a plăcut, însă, foarte mult piesa „Heroes” (cover David Bowie) în interpretarea lui. I s-a potrivit perfect! M-a impresionat momentul în care publicul i-a cântat La mulți ani (este născut pe 9 iunie 1963), cred că l-a impresionat și pe el, deși n-a prea lăsat să se vadă.

Nu pot să nu punctez momentul In Memoriam Jeff Beck. A fost emoționant. M-am bucurat să văd fotografii rare cu marele chitarist proiectate pe ecranele uriașe de pe scenă și să văd că nu este uitat nici de colegi și nici de public.

Mi-a plăcut foarte mult și setlistul (mult schimbat față de concertul din 2016). Pe lângă piesele din repertoriul lui Alice Cooper, mi-au plăcut foarte mult și cântecele originale Hollywood Vampires (în special „I Want My Now”, „My Dead Drunk Friends” și „As Bad As I Am”) precum și momentele The Doors și David Bowie.

A fost un concert excepțional și sper din tot sufletul să mai am ocazia să văd Hollywood Vampires la București.

Concertul a fost deschis de trupa 12 Limbs din Marea Britanie. Trupa a sunat foarte bine, dar a fost pusă la „sacrificiu”. Prezența lor a fost anunțată pe 2 iunie, într-un text sec, fără minime informații (numele artiștilor, discografie, data lansării, etc), nici măcar o fotografie cu trupa nu am primit în comunicat. Acest gen de comunicare este oglinda perfectă a neprofesionalismului care domnește în breasla organizatorilor și promotorilor de evenimente. Nici nu îndrăznesc să mai spun că puteau trimite un cântec sau două pentru a le putea difuza la radio și a-i face cunoscuți, pentru a le înlesni contactul cu publicul român. Mi-a plăcut recitalul lor și m-a impresionat faptul că au spus și câteva cuvinte în limba română, pronunțate foarte clar.

Câteva cuvinte despre organizare și public

Am ajuns la Romexpo puțin înainte de ora 19.00, când încă nu era permis accesul înăuntru. La intrare, coadă pe câteva rânduri. Multe doamne și domnișoare erau nerăbdătoare să își ocupe locul în fața scenei pentru a-l vedea mai bine pe Johnny Depp. Când în sfârșit, a fost permis accesul spectatorilor, entuziasmul a crescut brusc.

În timp ce domnii (mult mai puțin numeroși) intrau în voie, cozile pe unde puteau intra doamnele băteau pasul pe loc. Inventive cum ne știți, am început să căutăm soluții de a intra pe la porțile domnilor, care în acel moment erau pustii. După ce câteva doamne au încercat zâmbind, să întrebe dacă nu pot trece pe acolo, iar răspunsul a venit prompt din partea reprezentaților firmei de securitate: „nouă ne-ar plăcea, dar trebuie să intrați pe acolo pentru a putea fi verificate de colegele noastre”, ideile de a fenta coada s-au înmulțit brusc.

Una dintre cele mai haioase, a fost a unei doamne, care era în spatele meu, și care a zis cu voce tare: „acum ar trebui să ne folosim de corectitudinea politică și să ne declarăm bărbați până trecem de security”!!

În sfârșit, am intrat! În timp ce căutam din priviri standul de merchandise, am trecut în revistă locul de unde puteai să cumperi burgeri, pizza, băutură…. Ah, uite și standul de tricouri. Când am ajuns acolo, entuziasmul s-a dus la 2 metri sub pământ. Aveau doar tricouri cu trupa Pantera… De ce?! Păi, pentru că dacă vii la concert Hollywood Vampires, tot ce-ți dorești este un tricou cu Pantera! Loooogiiic! Glumesc… sunt rea… Cred că, de fapt, le-au rămas organizatorilor pe stoc de la Festivalul Metalhead Meeting (unde a fost și Pantera), care a fost la final de mai. Știți cum este… încercarea moarte n-are, dar nici sorți de izbândă. Nu s-au înghesuit mulți să cumpere tricourile. Nu m-a mirat.

Mereu i-am compătimit (uneori i-am și ironizat puțin) pe cei care stăteau la tribuna VIP. Obligați să stea pe scaune (deși muzica te îmbia să țopăi), mereu în soare, mereu, în lateral față de scenă, mereu cu cele mai scumpe bilete… A vedea un concert de la tribuna VIP, ca fan, mi s-a părut mereu o ironie a sorții, un fel de blasfemie. Rămân la părerea că dacă vrei să simți cu adevărat atmosfera unui concert rock, cel mai bun loc este în public, de preferat în sectorul A, în fața scenei, dar merge foarte bine și din B.

Ei bine, de data aceasta, am avut și noi bilete la categoria VIP (mulțumim, din nou, lui Adi Vascu). Prieteni… s-au schimbat condițiile! Au dispărut scaunele. A rămas soarele arzător, poziționarea în lateralul scenei și biletele cele mai scumpe (doar 700 lei)! Au auzit organizatorii că statul în picioare, la fel ca mersul pe jos, face piciorul frumos… și s-au gândit să ne ajute. Mulțumim!

Am ajuns devreme, așa că am căutat un loc în față, cu o vizibilitate cât mai bună a scenei. Ne-am așezat lângă o masă de bar (nu existau și scaune de bar!), ocupată de câteva doamne. Cum ne-am apropiat, una dintre doamne zice scurt: „Aici o să vină soțul meu!”. Să ne înțelegem, loc mai era suficient pentru cel puțin o persoană. M-am uitat ușor amuzată la ea, și mi-am zis în gând: „Stai femeie că nu e cu loc și spațiu e suficient. Până la urmă toți am dat aceiași bani și cred că ne putem înțelege. Ce bine era dacă, în banii ăștia, primeam din partea organizatorilor și un X personalizat cu numele nostru, ca să ne ocupăm locul mai ușor în spațiu!”. Evident că până la urmă am avut loc toți.

Din punctul meu de vedere, publicul a fost o dezamăgire. Mă refer la atitudine și atmosferă. Apatic, fără chef de cântat, de dansat… aveam impresia că suntem la Sala Palatului, unde suntem obligați să stăm locului, din lipsă de spațiu. Ar fi trist să aflu că nu cunoșteau cântecele… Dar încep să cred că e vorba mai degrabă de snobism, de dorința de a bifa un eveniment printr-un selfie, iar din nefericire, muzica a trecut în plan secund.

Faptul că au fost vreo 5.000 de oameni (ca să fiu drăguță) este exclusiv vina organizatorilor. Promovarea a fost subțire, spre inexistentă. De ani de zile constatăm că publicul e din ce în ce mai puțin numeros la concerte, iar organizatorii și promotorii, în loc să vină cu strategii pentru a schimba acest lucru, își fac calcule astfel încât să iasă bine cu public puțin. Presupun că acesta este rezultatul stategiei „lasă că dăm spoturi pe X post de radio și cine vine, vine”! Cred că de vreo 10 ani nu am mai primit cronici de concert și fotografii oficiale de la organizatori. Nu mai spun de conferințe de presă, interviuri sau un amărât de răspuns la mailurile trimise. Dar ne place să spunem că avem industrie! Încep să cred că în România există singura industrie fără cumpărători. Să nu uităm că noi nu știm niciodată câte bilete au vândut organizatorii la concerte, câte o obiecte de merch au vândut, câte albume…

Practic, niciun sector nu a fost plin. În fața scenei au fost ceva mai mulți oameni, la mijloc putea să treacă Mocănița, iar în spate de tot, întorceai tirul fără să faci victime. Nici la sectorul VIP nu a fost prea aglomerat. E trist să constați că la o trupă atât de bună, cu un repertoriu atât de generos, tu, organizator, ești incapabil să aduci publicul pe care-l merită artiștii.

Vă las mai jos galeria foto și setlistul serii și închei cu speranța că lucrurile se vor schimba în bine în viitorul apropiat, în ceea ce privește modul în care se raportează organizatorii la evenimente și publicul la artiștii mari.

Setlist

I Want My Now
Raise the Dead
I’m Eighteen (Alice Cooper cover)
Five to One / Break On Through (to the Other Side) (The Doors cover)
The Boogieman Surprise
My Dead Drunk Friends
You Can’t Put Your Arms Around a Memory (Johnny Thunders cover)
Baba O’Riley (The Who cover)
Who’s Laughing Now
People Who Died (The Jim Carroll Band cover)
The Jack (AC/DC cover)
As Bad as I Am
Heroes (David Bowie cover)
Bright Light Fright (Aerosmith cover)
The Death and Resurrection Show (Jeff Beck and Johnny Depp cover)
Walk This Way (Aerosmith cover)
The Train Kept A-Rollin’ (Tiny Bradshaw cover)
Encore:
School’s Out (Alice Cooper cover) (with ‘Another Brick in the Wall Part 2′ by Pink Floyd snippet)