Cronica nonconformistă a unui concert la care nu am fost: Toto – București, 27 iunie 2015

iunie 29, 2015

Articol de Andrei Sandor
Dacă nu ar fi fost rețeaua de pasionați și de cunoscători și dacă nu era ceva promovare pe Facebook, concertul Toto de la București ar fi avut poate chiar și șanse de anulare din lipsă de public. Organizatorii, pe care nu pot decât să-i felicit pentru că s-au gândit să-i aducă în sfârșit și la noi (după 25 de ani de la deschiderea frontierelor!), nu s-au băgat pe televiziuni, acolo unde de luni de zile se face reclamă pentru Andre Rieu, Europe și Robbie Williams. Poate că au avut dreptate. A nu se amesteca Toto cu numele de mai sus!
Ca fan dedicat cauzei acestei trupe, pe care am început s-o promovez la nivel local în urmă cu 20 de ani, cred că pot așterne o „cronică” a concertului în premieră de la București. Chiar dacă nu am fost acolo. Circumstanțe financiar-administrative m-au împiedicat să merg să-i văd pe cei care, fără exagerare, pot fi considerați mari maeștri ai muzicii. Vorbim aici în primul rând de individualitățile formației Toto. Artiști despre care e deja șablonistic să spui că au cântat, împreună sau separat, pe mii (!) de albume aparținând sutelor de cântăreți, cântărețe, duouri sau trupe în ultimii 40 de ani. În textul de promovare redactat de organizatorii concertului de la București se scrie ceva de genul că, într-un fel sau altul, muzicienii de la Toto sunt cunoscuți de pste 90% din populația globului datorită participării lor la un ocean de proiecte muzicale din toate stilurile „ușoare” (pop, rock, jazz, jazz-rock, fusion, progresiv). Așa și este.
Încă nu aveam buletin când am făcut cunoștință cu Toto. Era înainte de Revoluție. Magnetofon Tesla B115… A fost a treia trupă pe care am aprofundat-o (după The Beatles și The Alan Parsons Project) ascultând primele 7 albume. Nu neapărat în ordinea apariției, ceea ce face că, pentru mine, nu primul album (cel cu „Hold the Line”) a fost prima dragoste, ci mai degrabă „Fahrenheit”. După care am trecut la „IV” (cel cu „Africa”, „Rosanna” și „Afraid of Love”), „Turn Back”, „Hydra” și „Isolation”. Întreaga mea adolescență a fost marcată de muzica Toto (și a altora, desigur), iar începând cu 1995 am avut ocazia să promovez aceste sunete la Radio Sonvest. Colegul Lucian Cremeneanu poate confirma că la concursul de angajare, unde ni s-a cerut să relatăm istoria unui artist favorit, Toto a fost alegerea mea. Iar în emisiunile muzicale am făcut tot posibilul să mediatizez pe plan local ceea ce în alte țări era de ani de zile sfânt din punct de vedere muzical. Și asta era înainte de internet, informațiile nefiind foarte ușor de găsit. Că după ce am început să am acces la internet (și mai apoi la reviste de specialitate din Franța) și să îmi cresc colecția de CD-uri originale m-am luminat total: trupa asta e ceva absolut deosebit!
„Ce mare scofală?”, ar întreba unii. „Da, sună bine, își cunosc băieții instrumentele”, ar putea concluziona, superficial, alții. Toto înseamnă mult mai mult. Bineînțeles grație principalelor forțe motrice: David Paich, Steve Porcaro și Steve Lukather. Toți trei ași ai studiourilor, compozitori, aranjori și instrumentiști de excepție. Căutați-le discografiile pentru a vă face o idee! Cei trei sunt din nou împreună și, alături de basistul original, David Hungate, de vechiul prieten din copilărie, Joseph Williams (revenit în trupă după niște ani de pribegie), de veteranul percuționist Lenny Castro și de junele tobar Shannon Forrest au urcat pe scena Sălii Palatului. Un vechi vis al multora s-a împlinit. Mai ales muzicieni români (amatori sau profesioniști), dar și simpli ascultători de muzică i-au putut vedea în România pe cei pentru care până acum s-a mers la Belgrad, la Sofia sau la Budapesta.
Cunoscând discografia și văzând setlistul turneului european din acest an pot să spun că și concertul din România a fost o trecere în revistă a principalelor stații muzicale de pe albumele grupului. Promovarea ultimului CD, „XIV” (numerotarea nu ține cont de compilațiile oficiale și de albumele live), se împletește cu scoaterea de la naftalină a unor piese mai vechi și nu neapărat hituri. Obligatorii sunt noile „Running Out Of Time”, „Burn”, „Orphan” și „Holy War”, dar publicul din România vrea și „Rosanna”, și „Hold The Line”, și „Pamela”. Trupa știe că încă nu a avut niciodată ocazia să evolueze la noi. Doar Lukather a mai fost pe aici. De asemenea, ex-bateristul Simon Phillips a mai cântat la Gărâna și se pregătește să revină în 30 iunie (alături de pianista Hiromi și de basistul Anthony Jackson). Așa că repertoriul de la Sala Palatului este un fel de best-of garnisit cu piese de pe noul album. O aventură muzicală precum toată istoria Toto, precum toate albumele lor.
Căci, paradoxal, această formație a avut mereu de luptat pentru a-și dovedi valabilitatea. De fapt, a căzut pradă calității și profesionalismului instrumentiștilor săi. Cum anume? La cât de multe angajamente au avut de-a lungul timpului în calitate de muzicieni de studio, uneori, materialele lor proprii au fost considerate copii ale altora. Când, de fapt, lucrurile stăteau chiar invers. Iar cei care au un pic de auz muzical își pot da seama că muzica Toto este ceva aparte. Fiecare album e altceva.
Dar nici povestea grupului nu a fost deloc lină.

Găsiţi textul în întregime aici:
https://andreisandor.wordpress.com/2015/06/28/cronica-nonconformista-a-unui-concert-la-care-nu-am-fost-toto-bucuresti-27-iunie-2015/