Dan Andrei Aldea și Nicu Covaci la Hard Rock Cafe (28.10.2016)

0
22

sursă foto: Magneto
sursă foto: Magneto

Articol de Maria Petrovna
Spunea legenda, în anii în care furam rock pe pâine de la prietenii lui tata, veniți în vizită pentru audiții și dezbateri, că în România tinereții lor era o rivalitate dușmănoasă între fanii și Phoenix și Sfinx. Mai spunea legenda și că tot conflictul ăsta ajunsese și la urechile Phoenix-ului și Sfinx-ului, și că a fost însușit, mai direct sau mai subtil, și de către liderii celor doi stâlpi ai rockului românesc… De curând am citit și un articol în care un jurnalist al vremurilor recunoștea că el (și în general, presa) a creat și a întreținut „rivalitatea”, dar asta e altă discuție. Nu l-am comparat, totuși, niciodată pe Zalmoxe cu Împăratul Finics, și umila mea părere de fan a fost că ele sunt, de fapt, incomparabile.
Acum câteva luni mi-au confirmat-o și ei: l-am întrebat pe Dan Andrei Aldea în ce anume este mai bun decât Nicu Covaci, și pe Nicu Covaci în ce este mai bun decât Dan Aldea. Bănuiam că asemenea răspunsuri nu le sunt la îndemână și mă întrebam dacă au fost sau nu tocmai sinceri. Aldea, cu siguranța instrumentistului de podium, a spus că nimeni nu e mai bun decât nimeni și dacă și Covaci e din același aluat ca și el, n-o să îl deranjeze. Covaci, mai tehnic, ne-a explicat despre structura compoziției (în care au reguli diferite) și despre cum pe Aldea, ca și instrumentist, nu l-a depășit nici el, și de atunci în România, nimeni. A fost prima dată când l-am auzit vorbind despre el. Interviurile complete se găsesc pe wolfblues.ro, pagina festivalului WolfBlues.
Între timp, fanii vechi și muzicienii de atunci ne povesteau că „rivalitatea” asta a existat mai mult între fani decât între ei doi. Am constatat că le dau dreptate. Pentru că, din postura de organizator, mai ales atunci când îți cunoști „marfa” și știi cum se comportă, observi niște lucruri. Primul lucru care merită spus este că niciodată nu l-am văzut pe Nicu Covaci având atât de multă încredere într-un muzician – un artist cu care nu s-a mai întâlnit, cu care n-a mai cântat, cu care totuși începea un proiect complet nou. Curios, langă Aldea n-a avut nimic din liderul pe care îl știam cu toții, acela obișnuit să calculeze și să decidă fiecare secundă din ce se întâmplă pe scenă, să gândească de N ori ce ar trebui să interpreteze ceilalți, unde ar putea greși, unde ar trebui să modifice, să gândească, să schimbe, să hotărască. Știa parcă, în fiecare clipă, că cel de pe scenă, de lângă el, îi va „ține spatele” fără probleme, cum îi place să spună. A fost o relaxare și o siguranță pe care și-o permite rar.
Despre Dan Andrei Aldea, în primul rând, trebuie spus că este visul oricărui organizator de evenimente. Este minunat să ai un artist de top timp de 5 zile în creierii munților, pentru un festival, și să nici nu îți dai seama că este acolo (mai are și un manager personal, pe Florin Budeu, cu care se lucrează foarte bine). Sau să îl întâlnești după ce a parcurs 600 de kilometri ca să ajungă la Hard Rock Cafe, și să constați că Dan Andrei Aldea este lipsit și în spatele scenei, ca și pe scenă, de orice element ostentativ, de orice aroganță sau suficiență produsă de conștientizarea faptului că este cel mai bun. Aici se aseamănă mult și cu Nicu Covaci – o siguranță a valorii și o împăcare cu ea, care se manifestă prin lipsa oricăror complexe.  Motiv pentru care nu s-a simțit, nici pe scenă, vreo rivalitate.
Și atunci, ce poate rezulta dintr-o asemenea întâlnire, pe plan muzical? Un singur lucru important: firescul. Concertul din Hard Rock Cafe, la fel ca cel din cadrul festivalului WolfBlues, ne-a spus în primul rând un lucru simplu: că ei sunt sinceri. Știu, amândoi, cine sunt. Au demonstrat, amândoi, tot ce ar fi putut avea de demonstrat în muzică. Au creat legende. Au rămas, fiecare în felul lui, inegalabili. Și atunci? Atunci s-au întâlnit ca să se simtă bine.
Și asta au făcut. S-au întâlnit ca să trăiască, fiecare dintre ei, un moment de respiro, un moment de libertate, în care nu au fost lideri ai Sfinxului și Phoenixului, nu au fost figurile emblematice ale rock-ului românesc (cu toată responsabilitatea pe care o implică rolurile). Au fost, pentru o seară, doi oameni care fac muzică de o viață și sunt încă îndrăgostiți de ceea ce fac. Au fost doi muzicieni care abia s-au descoperit unul pe altul, amuzați, care și-au dat voie unul altuia să simtă și s-au sprijinit în plăcerea de a face muzică.
De obicei, oamenii ca ei fac asta în intimitate (în vreo sufragerie mică sau o sală de repetiții ascunsă), când muzica nu mai înseamnă o meserie, când se întâmplă acel moment în toiul nopții în care, nevăzuți de nimeni, pun mâna pe chitară și experimentează cu ce pot și știu fiecare, pentru propria lor plăcere – și e uimitor că după atâția ani pe scenă, încă o mai au… Nu putem decât să ne bucurăm că ne-au dat voie să participăm la asta, să trăim alături de ei un asemenea episod. Le-a ieșit, din întâlnirea asta, blues. Blues american, englezesc, cunoscut, necunoscut, simplu, complicat, repetat, nerepetat, dar cu amprente personale superbe și cu bucurie.
Le-au fost alături Flavius Hosu și Malcolm J.Lewis – cel din urmă datorită unei schimbări nefericite în program, care a făcut imposibilă participarea lui Dzidek Marcinkiewicz la eveniment, așa cum fusese anunțat inițial. Dar n-a fost vorba despre un concert, în sensul clasic al cuvântului. A fost o întâlnire, iar marile întâlniri exact așa se întâmplă: pe nepregătite și fulminant, atunci când vor ele, și în propriile lor condiții. Când sunt pe scenă muzicieni foarte buni, care sunt sinceri, și înțelegi care e scopul, ai parte de un eveniment memorabil!
Un concert Dan Andrei Aldea & Nicu Covaci merită văzut oricând, pentru trei motive, dintre care ”pentru muzică” este abia pe locul 3. În primul rând, pentru că de puține ori ai șansa să vezi, atât de evident, ce înseamnă ca doi artiști de excepție să se întâlnească pentru ceea ce iubesc, nu pentru ei înșiși; în al doilea rând, pentru că – la oricâte concerte i-ai fi văzut – în mod sigur nu i-ai văzut niciodată așa. Și asta e o ușă pe care nici măcar vreunul dintre ei doi nu mai credea că o va deschide, vreodată.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here