Articol de Iulia Radu
Pe 4 ianuarie, am publicat articolul „Ce muzică am ascultat/văzut la radio și TV în 2017” (click aici pentru a citi!), din dorința de a trage un semnal de alarmă, de a arăta cu cifre ce înseamnă „industria muzicală românească”. Din punctul meu de vedere, situația este cât se poate de serioasă și de îngrijorătoare. Pe Facebook, reacțiile nu au întârziat să apară. Articolul a fost preluat, a fost comentat în principal de simpli iubitori de muzică, ascultători de radio. M-am întâlnit, pe la diverse evenimente, cu artiști care m-au felicitat pentru textul respectiv, mi-au spus că l-au citit și mi-au dat dreptate. În mod normal, ar trebui să mă simt măgulită, și într-o oarecare măsură chiar sunt. Dar… sincer… altceva îmi doream. M-aș fi bucurat mult mai mult să văd reacții pe Facebook din partea artiștilor. Nu căutam bătăi prietenești pe umăr și încurajări. Prieteni, cred că n-ați înțeles. Nu e (doar) lupta noastră, a celor care scriem pe acest site. Nu este o luptă în care să vă poată ține cineva locul. Doar câțiva artiști au postat comentarii pe pagina lui Andrei Partoș (le găsiți pe toate în încheierea articolului): Călin Bârcean, Florentin Milcof și Marcian Petrescu. Florian Stoica (solist, Conexiuni) a postat pe pagina lui de Facebook un punct de vedere argumentat pornind de la textul publicat pe site-ul nostru. Îl puteți citi în întregime mai jos (inclusiv cu link către postarea originală și comentariile de pe Facebook).
Până să vă las să citiți postarea lui Florian Stoica vreau să subliniez câteva aspecte pe care le consider foarte importante.
1. Nu mai suport comentariile de genul „avem de unde alege”. NU AVEM! Faptul că orice artist (cu sau fără casă de discuri în spate) își poate încărca pe internet muzica, nu înseamnă că acele piese sunt la dispoziția oricui. Pentru ca un simplu iubitor de muzică să ajungă la respectivele creații, TREBUIE SĂ ȘTIE CE CAUTĂ. Dar ce te faci că atunci când intri pe Youtube (fără să fii logat în contul tău de gmail) recomandările de pe prima pagină a acestui site sunt tot cu artiști aflați în difuzare excesivă la radio și la TV (fie că vorbim de români, fie că vorbim de străini). Ce te faci când, deși ești logat în contul tău, Youtube-ul îți inserează printre recomandări de vizionat și două-trei nume din heavy-rotation, chiar dacă tu asculți în principal hard&heavy, blues, jazz?! Așadar, pentru a ajunge la muzica preferată e musai să știi ce și cum să cauți. Cum faci asta?! Simplu! Prin EDUCAȚIE. Atât acasă cât și la școală (atenție! cele două nu se exclud). Poate ați uitat… Cu ceva vreme în urmă, s-a pus problema să fie scoasă muzica din școală. Doar o mână de artiști au luat poziție atunci. Nici profesorii nu s-au agitat prea mult. Îmi amintesc de învățătoarea mea care își aducea periodic la școală vioara și ne cânta. Așa am intrat în contact cu muzica clasică. Îmi amintesc de profesorii de franceză și engleză care au folosit la clasă muzică. Așa am început să ascultăm Edith Piaf, Jacques Brel, Charles Aznavour, Tom Jones, Annie Lennox etc. Dar putem avea pretenția de educație când vorbim despre cazuri izolate?! Câți părinți înțeleg importanța orelor de muzică în școli?!
2. Mă revoltă să îi aud pe unii spunând: „vaaai, d-aia nu mai ascult eu radio și nu mă mai uit la TV”. Dacă te uiți la comentariile de pe Facebook, poți să juri că trăiești în țara unde 70% din populație nu are nici televizor și nici radio în casă. Nu mai ascultă dom’le, pentru că s-au săturat de prostia care domină mass-media. Din păcate pentru noi, cei 30% care au aparate radio-TV în case și care le bagă și în priză, ne conduc și au ajuns să fie percepuți drept majoritate. În timp ce „minoritatea” de 70% are o părere mult prea bună despre sine pentru a se coborî să discute astfel de subiecte. Tăcerea este cea mai mare crimă. Înseamnă complicitate. Desigur, în intimitatea voastră vă credeți cei mai mari DJ, nimeni nu face un playlist mai bun decât voi. După ce v-ați pus căștile pe urechi și ați evadat din realitatea chinuitoare, restul poate să crape. Nu mai contează. Din nefericire, am uitat ce înseamnă bucuria de a împărtăși muzica preferată cu ceilalți. Întotdeauna am considerat că muzica difuzată la radio sună mai bine, mai altfel. Nimic nu se compară cu senzația pe care o ai atunci când îți asculți artistul preferat sau piesa preferată la radio. Paradoxal, deși foarte mulți se declară oripilați de playlisturile actuale ale radiourilor (ba chiar au apărut numeroase bancuri despre lipsa de idei, de viziune și de simț artistic al făcătorilor de playlist radio), tot mai puțini oameni trimit mesaje realizatorilor de radio pentru a cere piese sau artiști. Andrei Partoș îi îndeamnă periodic pe oameni să propună piese/artiști pentru a fi difuzați. Foarte puțini o fac, iar majoritatea propun tot piese difuzate mult la radio (de exemplu: „(Everything I do) I Do It For You” cu Bryan Adams sau „Holiday” cu Scorpions și sunt doar două exemple). Alții, din dorința de a ieși în evidență și de a-și etala „cunoștințele” cer „muzică de calitate” (?!?), adică: Anca Agemolu, Luigi Ionescu… Andrei se străduiește să difuzeze piesele cerute, dar adevărul este că ascultătorii se implică din ce în ce mai puțin. Este o constatare tristă care arată cât de mult a scăzut dorința oamenilor de a căuta și de a propune și altora MUZICĂ. Am ajuns în situația jenantă în care mai mult ȘTIM muzică decât o ASCULTĂM.
Și dacă tot vorbim despre fățărnicia oamenilor. Mai am câteva exemple concrete. După ce a murit David Bowie, presa din România a scris pagini întregi. Am văzut știri/comentarii la posturile TV, iar românii (mai ales cei care NU se uită la TV și nu ascultă radio) l-au jelit pe sărmanul Bowie pe rețele de socializare, cât pentru toată cariera în care l-au ignorat. Ieri (8 ianuarie) ar fi fost ziua de naștere a lui David Bowie. Am postat un material in memoriam. Articolul respectiv a avut 4 like-uri pe Facebook. Așadar, a trecut valul de emoție, oamenii au uitat că l-au prețuit. Un alt exemplu este Johnny Hallyday. În cei 15 ani ai emisiunii, s-a întâmplat extrem de rar să fie cerut de vreun ascultător. L-a difuzat de multe ori Andrei Partoș pentru că a considerat că merită. Nici măcar mesaje de mulțumire nu au venit de la cei de acasă (când îți place un artist și te bucuri că îl asculți la radio, în mod normal îi dai un semn realizatorului ca să știe omul și să-l difuzeze și cu alte ocazii). În schimb, articolul publicat de Andrei pe site după moartea lui Johnny Hallyday (click aici pentru a citi), a înregistrat un reach de peste 14.500 (fără să fie postare sponsorizată), a avut 644 de like-uri și 124 de share-uri. Așadar, ce putem înțelege de aici: publicului îi plac înmormântările sau preferă MUZICA?
3. Nu doar radiourile și televiziunile încurajează conceptul de „heavy-rotation”, ci și site-urile de streaming. Pentru ca artiștii să primească ceva bani de pe urma pieselor urcate pe diverse platforme de streaming, publicul trebuie să asculte de cât mai multe ori „produsul” respectiv. Nu degeaba, PR-ul unei case de discuri anunță că „X a lansat un nou hit”. Ei știu exact că pentru a câștiga bani dintr-o piesă, atunci trebuie să devină neapărat hit. Ba mai mult decât atât, artistul este aproape obligt să nu lase să treacă prea mult timp între două piese, el trebuie să lanseze ceva periodic pentru a rămâne „în cărți” și în atenția publicului. Practic, artistul e ca un muncitor în uzină, el trebuie să scoată pe bandă rulantă produse de serie (care poartă „ștampila” hit din fabrică). Astfel, iubitorul de muzică, nu mai are timp să se lege emoțional de o piesă sau alta. Ascultarea muzicii pe repeat le aduce artiștilor bani din drepturi de autor, dar nu le garantează nici public plătitor de bilete în sală, nici cumpărători de albume și nici faptul că piesele lor vor fi ascultate după 10-20-30 de ani (de fapt, nici nu cred că își fac planuri pe termen lung). Până una alta, atât mass-media cât și Internetul generează și întrețin obsesiile.
4. Nu vi se pare curios că România este una dintre puținele țări (nu zic singura pentru că nu dețin informații exacte) în care nu mai există fan cluburi oficiale?! Dacă aruncați o privire către țările civilizate (alea spre care tindem, sper!) veți observa că acolo fanii unui artist se adună în grupuri pe Facebook, în unele părți încă mai există fanzine, alții organizează petreceri în cluburi special pentru membri fan-clubului, țin legătura cu managementul artistului preferat, beneficiază de anumite avantaje (sesiuni de autografe, CD-uri la preț promoțional, bilete la concerte vândute în avans, pachete atractive pentru cei care doresc să călătorească după trupa sau artistul în cauză). Așadar, industria susține și încurajează existența fan cluburilor. Până la urmă, fanii dedicați sunt cei dispuși să cumpere orice și oricât atunci când vine vorba despre artistul preferat. În același timp, fan-cluburile se implică activ în susținerea preferaților lor: scriu posturilor de radio, comentează articolele despre preferații lor, participă la diversele sondaje propuse de revistele/site-urile de muzică etc. Știu că, la un moment dat, au existat și în România astfel de fan-cluburi. Apoi, undeva s-a rupt filmul, iar locul pasionaților a fost luat de snobi.
5. Într-una din edițiile emisiunii „Psihologul Muzical” (Radio România Actualități), un ascultător se întreba retoric: „oare de ce nu apare un nou Dylan, Cohen, Bowie, Vali Sterian?”. E greu de crezut că tânăra generație nu poate da artiști cu atitudine, talent și condei care ar putea schimba mentalități sau fața muzicii. Cred că întrebarea corectă ar fi: pot astfel de artiști să răzbată printr-un sistem de promovare corupt? Cel mai probabil, nu. De ce? Simplu! Degeaba ți-ai urcat piesele pe Internet dacă nu faci parte din sistem. Vei rămâne cu aceleași 100 de vizualizări de la rude și prieteni apropiați. Degeaba ești pe Internet dacă cei care te-au văzut nu te recomandă și altora. Poate ne explică mai marii industriei muzicale de ce nu sunt sprijiniți artiști cu personalitate, de ce sunt ocolite atâtea genuri muzicale. Sau, poate, ne recomandă iubitorii de muzică, atotcunoscători, făcători de playlist pe telefon/iPhone câte un artist pe care l-au descoperit în underground. În loc să-l țină ascuns în propriul telefon, mai bine l-ar pune la vedere.
Sunt multe de discutat, dar deocamdată vă las să citiți cu atenție rândurile scrise de Florian Stoica. Merită! Și apoi, vă rog să vă exprimați opinia.
Dragii mei, in primul rand va invit sa cititi articolul realizat de Iulia Radu si Andrei Partos, aflat (si) pe pagina mea, un excelent material de la care am pornit expunerea propriei mele opinii.
In asa zisa industrie muzicala romaneasca, banii nu mai zornaie si nici nu mai fosnesc, ci suna precum muzica din listele articolului mentionat!
Exista vreo prevedere care obliga orice post de radio sa difuzeze in anumite proportii genurile muzicale? Exista vreo lege de functionare a radiourilor si televiziunilor, unde este definita muzica buna/proasta, sau din care putem afla care este numarul minim de ascultatori/privitori sub care, daca audienta coboara, nu mai au dreptul sa emita?
Daca nu, atunci, este strict treaba difuzorilor ce gen muzical si pe cine difuzeaza, chiar si pana la intoxicare, asa cum, pana la urma, este treaba celor care asculta, daca o fac intr-o masura mai mica sau mai mare, ori, chiar pana se intoxica.
Ca ascultatorul sa fie bine informat( in cazul muzicii inseamna sa aiba acces nemijlocit la genurile muzicale), in primul rand, el, ascultatorul, trebuie sa vrea sa asculte si altceva. Ca sa asculte si altceva, depinde de cata cultura are, mai simplu spus: sa stie ce sa caute. Cum capata aceasta deprindere? Prin educatie! O societate care nu-si educa copiii, cand acestia vor fi adulti, se va confrunta cu mari probleme, in toate domeniile, atat economice, cat si sociale! Nimic nou, doar un adevar de mult timp stiut!
Revin la subiect. De unde poate un copil sa afle cate genuri muzicale sunt si care sunt acestea? Simplu: chiar de la orele de educatie muzicala! Nu mai sunt la curent cu ce mai invata elevii la muzica, asa ca intreb: exista in programele scolare obligatia profesorilor sa-i informeze pe copii despre genurile muzicale, dandu-le exemple in acest sens? Daca raspunsul este negativ si cadrele didactice de specialitate nu-i educa pe copii, aratandu-le de la ele putere( nu cred ca este ilegal) vastitatea muzicii, de unde sa stie invatacelul ca mai exista si alte genuri, in afara de informatia muzicala data prin programa( probabil, aproape in totalitate, muzica clasica… greu de asimilat pentru multi, de aici si efectul de respingere din partea elevilor…), manele si bumtzi-bumtzi( despre care afla, chiar si fara sa vrea, din familie sau anturaj, oricum, mai usor de asimilat)?
Daca nu de la scoala, totusi, de unde sa se informeze?
Simplu! De la tv si radiouri, dar si acestea recomandate tot de anturaj. Iar anturajul s-a format cu asa gusturi de cand, usor, usor, diriguitorii pretinsei industrii muzicale romanesti au inceput sa monopolizeze frecventele radio/tv.
(De)formatorii de viitori si actuali ascultatori vor spune ca nu au avut intentia sa dea pe nimeni la o parte, ci,
doar au vrut sa promoveze genul preferat… Da, pare un raspuns onest… Asta pana cand te uiti atent in listele articolului amintit… Oare, numai acesti “listasi” canta acest gen de muzica?
Atata vreme cat nicio institutie a statului nu verifica daca difuzorii respectivi traiesc din bani albi sau negri, iar statul nu va fi interesat in educarea copiilor, tinerilor( si nu ma refer doar la cultura muzicala, ci, la cultura in general…), nimic nu se va schimba!
Indiferent de genul muzical, publicul reactioneaza mult mai bine la o piesa buna decat la o piesa mai putin buna, chiar daca piesa mai buna este cu mult mai putin difuzata decat cealalta.
In cazul acestei muzici ultramediatizate, publicul, fiind foarte tanar si tanar, in formare, este “invatat”, direct sau indirect, ca, pe cat un cantec/artist este mai mult auzit la radio sau vazut la tv, e cu atat mai valoros decat altul mai putin prezent in programele radio-tv…
Din pacate, metoda prinde: cantitatea si forma sunt mai importante decat calitatea si fondul…
Despre adevaratul impact al productiilor celor din lista, cu toate difuzarile astea masive, a vorbit tot publicul( asa cum este el de manipulat, se pare ca, totusi, mai exista sperante…) in 9 mai 2017, in Bucuresti, cand a revenit trupa O-Zone… In vreme ce audienta “a sarit in aer” si a fredonat, cuvant cu cuvant, nota cu nota ceea ce trupa a cantat, in cazul “listasilor” din acest articol… tare mult deranj trebuie sa fi fost… asta ca sa folosesc o expresie civilizata.
Care cantec, din 2017, din categoria celor difuzate de nenumarate ori, credeti ca va produce peste 12 ani( timpul care a trecut de cand O-Zone s-a destramat) aceeasi reactie a publicului… de atunci, din viitor ( apropo de caracterul usor perisabil al acestui gen muzical, pentru care doi ani inseamna mult, darmite 12…)? Rezultatul este evident: asa zisele hituri de azi sunt sub nivelul productiilor de acum 10, 15 ani!
Dar mai conteaza asta?
“Industriasii”, oricum, vor continua sa aplice metodele lui Pavlov… Si o vor face cat timp vor mai fi ascultatori in rolul cainilor din celebrele experimente ale savantului rus, primul care a studiat fenomenul condiționării clasice… Si daca, prin absurd, nu vor mai fi, ii impiedica cineva sa-i “faca”? Chiar isi vor suprima unii romani placerea de a se lasa mintiti?
O discrepanta majora este si aceea dintre numarul de difuzari ale unor artisti si numarul de cantari ale acestora, pe bilete sau pe bani publici( concerte ar fi cam mult spus in cazul unor “listasi”).
Vorbeste lumea despre cazuri de “listasi” care au primit de la autoritati locale onorarii de multe mii de euro, evident din bani publici, pentru un recital, iar cand au revenit in zona, pentru un concert pe bilete… au anulat spectacolul, din lipsa de platitori… Dar, mai conteaza asta?
Insa, ar mai fi ceva: nu cumva aceasta realitate este infaptuita de… niste “baieti”, cu scopul de a tampi tineretul( si nu doar tineretul…)? Dat fiind faptul ca societatea romaneasca, folosind (si) sistemul de invatamant, a avut grija sa creeze o larga majoritate de tineri fara personalitate, care accepta orice si oricat, fara a pune intrebari esentiale, avand atrofiate curiozitatea si dorinta de cunoastere( candva, trasaturi firesti varstei), facatura numita industria muzicala romaneasca este, atat o unealta in mana unora, cat si o consecinta a nivelului de cultura si educatie la care s-a ajuns in Romania.
In general, si indiferent de varsta, romanii de calitate( din orice punct de vedere ar fi priviti/analizati), fie au parasit tara, fie s-au inchis in ei, insa, evident, acestia formeaza o minoritate, iar cum in democratie decide majoritatea…, jocurile au fost facute…
Cine a pus mana pe “calea undelor”, face ce vrea… chiar daca multi “ascultatori” s-au prins deja de acest adevar.
Dar mai conteaza? Mai pot face ei ceva?
Adevar valabil nu doar in domeniul informatiei muzicale…
Articole pe aceeași temă:
Smiley, 745 de difuzări pe posturile de radio și pe posturile TV muzicale în perioada 8 – 14 mai: http://andreipartos.ro/smiley-745-de-difuzari-pe-posturile-de-radio-si-pe-posturile-tv-muzicale-in-perioada-8-14-mai/
Moartea pasiunii la radio: muzica în heavy-rotation: http://andreipartos.ro/moartea-pasiunii-la-radio-muzica-in-heavy-rotation/
DJ-ul de radio, un asistent de playlist? http://andreipartos.ro/dj-ul-de-radio-un-asistent-de-playlist/
SEX ÎN HEAVY-ROTATION LA RADIO: http://andreipartos.ro/sex-in-heavy-rotation-la-radio/
Suntem „îndopați” cu Smiley, Delia, Carla’s Dreams, Andra, Ed Sheeran, Sia. Ne-a ajuns sau mai putem? http://andreipartos.ro/suntem-indopati-cu-smiley-delia-carlas-dreams-andra-ed-sheeran-sia-ne-a-ajuns-sau-mai-putem/
Andrei Partoș:
Florian Stoica:
- NAUM CREȘTE… ÎN TOXICITATE! (3.12.2023) - decembrie 4, 2023
- 50 DE ANI DE CARIERĂ? (22.11.2023) - noiembrie 23, 2023
- REORGANIZAREA TERITORIALĂ IMPOSIBILĂ? 17.11 - noiembrie 17, 2023
