Moartea pasiunii la radio: muzica în heavy-rotation

1
57

Articol de Iulia Radu
Pe 22 mai, am publicat articolul „Suntem „îndopați” cu Smiley, Delia, Carla’s Dreams, Andra, Ed Sheeran, Sia. Ne-a ajuns sau mai putem?” (click pe titlu pentru a citi), care s-a bucurat de mare succes. Pe Facebook a avut un reach de 65.000, a fost citit de aproximativ 8.000 de persoane și am primit 2.941 de comentarii. Postarea de pe pagina „Psihologul muzical” a avut peste 200 de like-uri și peste 320 de share-uri. Și încă se mai adună! Semn că oamenii sunt preocupați și sunt atenți la muzica pe care o ascultă la radio. Nimeni nu a spus că a cerut să asculte și să vadă la TV același artist de peste 700 de ori pe săptămână. NIMENI. Directorii de programe, făcătorii de playlist și băgătorii de seamă din radio pot schimba placa liniștiți. Publicul NU CERE heavy-rotation sufocant. Cere decență. Cere ca radiourile să-și facă treaba și să informeze corect. Cere posibilitatea să asculte și să decidă singur ce-i place și ce lasă deoparte. De acum înainte, radiourile ar putea spune: „asta cere banul” sau „asta am decis noi că trebuie să difuzăm”.

Am văzut că articolul a fost preluat de colegii de la B1.ro (click aici!). Un gest elegant, în aparență. Sunt totuși,  câteva neconcordanțe peste care nu pot să trec:
1. Articolul este publicat pe site-ul lui Andrei Partoș (nu pe blog).
2. Articolul este semnat de Iulia Radu, nu de Andrei Partoș.
3. Poate cel mai important aspect: stimați colegi, în momentul în care preluați un articol este de preferat să menționați sursa clar (nu doar, discret, în interiorul textului). Corect este să puneți între ghilimele textul preluat. La fel de corect este să și citiți materialul înainte să-i faceți introducerea. Eu nu am vorbit nicio clipă despre existența a două tabere. N-am pomenit nimic de vreun conflict între generații. Pe mine nu mă deranjează să ascult Smiley, Andra, Ed Sheeran, Sia sau altele de genul acesta, dar nu mi se pare normal să fim sufocați de aceleași piese și aceeași artiști. Înțeleg nevoia lor de a câștiga bani, dar m-aș bucura să o facă pe nervii lor, nu pe ai noștri.

Poate că este timpul să începem să ne punem întrebări și să reacționăm atunci când lucrurile nu sunt ok. E drept că nu putem impune unor privați ce muzică să difuzeze, nici nu sugeram așa ceva. Dar nici nu putem să ne prefacem că nu vedem cum sunt făcute jocurile. Mai ales că suntem „beneficiari” direcți ai unui joc din care nu ne-am dorit să fim parte. Suportăm acest heavy-rotation de prea mult timp. Putem vedea beneficiile lor (artiști promovați, radiouri și case de producție), dar de partea cealaltă, și muzica (arta) și publicul suferă. Banii circulă nestingheriți (difuzări – drepturi de autor – artiști – case de discuri – publicitate pentru radiouri, ceea ce e bine, teoretic), dar tăcerea Uniunii Compozitorilor și a CREDIDAM-ului este cel puțin suspectă. Industria muzicală este pentru unii mumă și pentru alții ciumă? Unii colectează într-un an peste 130.000 de lei, în timp ce alții abia primesc 100 de lei, iar UCMR-ADA și CREDIDAM tac mâlc. Oare de ce?
Dar să revin la radiouri. Având în vedere că „publicul cere” să asculte de 700 de ori pe săptămână un artist, asta ar însemna că același public este dispus să dea bani pe bilet să-l vadă pe respectivul artist măcar o dată pe lună. Cu toate acestea, cel mai difuzat artist (în cazul de față, Smiley), abia susține un concert pe an (cu bilete) în București, într-un spațiu mai mare (Arenele Romane). În țară, situația e albastră. Turneele se „leagă” greu, există concerte anulate. Andra, deși este difuzată masiv și se laudă cu milioane de vizualizări pe Youtube, abia anul acesta a reușit să susțină două concerte la Sala Palatului. Delia s-a descurcat  binișor în București (a avut concerte la Sala Palatului, a avut un concert cu bilete extrem de scumpe la TNB), dar nici pentru ea nu bag mâna în foc când vine vorba despre concertele pe bilete în țară. Carla’s Dreams a cântat la Arenele Romane (cu mulți invitați), a avut și pe cont propriu tot la Arenele Romane, dar în țară e o nebuloasă. Știu că unii dintre ei mai cântă și prin cluburi (Hard Rock Cafe, Berăria H), dar mă refer acum la săli, spații mai mari, demne de audiența lor largă. Una peste alta ar putea fi un tablou drăguț, dar lipsește un element esențial: un top real al vânzărilor. Știm noi cu adevărat câte bilete vând acești artiști la concertele mari din capitală? NU! Dar știm cât de importantă este imaginea și știm că o casă de producție va face orice ca să păstreze aparențele. Sălile vor fi mereu pline, iar spectacolele vor fi înregistrate și transmise la TV pentru a întreține imaginea artistului respectiv. Așadar, potrivit logicii radiourilor, îi ascultăm de 700 de ori pe săptămână pentru că așa vrea publicul, dar când vine vorba despre bilete, atunci spectatorul nu se mai grăbește să scoată banii din buzunar. Are vreo acoperire, vreo bază reală această difuzare excesivă? Stau și mă întreb la ce folosesc acele spoturi de promovare ale concertelor internaționale pe care le tot auzim pe radiouri? E paradoxal că posturile de radio (care se laudă cu audiențe uriașe) nu reușesc să convingă oamenii să meargă, măcar o dată pe lună, la cei mai difuzați artiști (sunt sigură că dacă ar exista cerere organizatorii de concerte, n-ar ezita și le-ar  face), dar din câteva spoturi vând Sala Palatului pentru artiști internaționali pe care ei nici măcar nu-i difuzează. Am să dau un exemplu: Pink Martini – a susținut concertele sold-out la Sala Palatului. Câte radiouri difuzează această trupă?! Deci… ce vrea publicul cu adevărat?
A reușit industria muzicală românească să impună vreo vedetă în ultimii 6 ani? Mă refer la ultimii 6 ani pentru că de atunci au apărut în viețile noastre talent-show-urile. În afară de faptul că ne flutură prin fața ochilor aceleași fețe (și la radio și în juriile emisiunilor), a mai făcut ceva? Ah, da! I-a îndobitocit pe oameni. De ce să nu o spunem cinstit? În momentul în care asculți la radio și vezi la TV, într-o singură săptămână, pe un artist de 700 de ori, pe altul de 600, pe altul de 500 etc, atunci poți avea impresia că altceva nu mai există. Cel mai vulnerabil segment de public este cel cu vârste cuprinse între 3 și 18 ani. N-am să înțeleg niciodată ușurința cu care spun unii: „schimbă postul”, sau „nu mai asculta”, sau „ascultă pe net”, sau „eu am muzica mea în telefon și doar asta ascult”. Atitudinea aceasta ne-a adus aici. Avem impresia că dacă ne-am pus căștile pe urechi, suntem cei mai buni DJ iar restul nu contează. Greșit! Suntem nedemni pentru că i-am abandonat pe cei mici în fața televizorului, i-am expus radiourilor și prin pasivitatea noastră, am permis să fie intoxicați. Iar acum, îi arătăm cu degetul și îi numim „retardați”, „limitați”, dar uităm că este și vina noastră că n-au cultură muzicală. De fiecare dată când văd vedete de la posturile comerciale de radio (realizatori, moderatori) la concerte rock, se nasc mirări în mintea mea. Au mereu o atitudine doctă, îți lasă impresia că dorm cu discurile Pink Floyd, Genesis, E,L&P, King Crimson, Jethro Tull, sub pernă. iar când le asculți programele de radio, tot ce auzi e junk-music. Nici nu știu dacă să râd, sau să mă înfurii. Oare le este ușor să se privească seara în oglindă?
Reacția oamenilor la articolul scris în urmă cu 4 zile, mi-a dat speranță. Faptul că oamenii își pun întrebări, faptul că încearcă să privească în ansamblu și că sunt interesați de muzica pe care o ascultă zilnic, este benefic. Artiștii trebuie să profite de acest aspect și să se exprime mai apăsat. Conceptul de heavy-rotation ucide lent atât muzica cât și ideea de radio. Îmi amintesc cu plăcere de vremurile în care, la același post de radio, existau emisiuni de autor care vizau segmente diferite de ascultători. Era o vreme când DJ-ul de radio nu era doar un simplu „hă-hă-itor”, ci era persoana care știa să aleagă muzica pentru a face un program atractiv. Mă bucur că la „Psihologul muzical” (Radio România Actualități) legătura cu ascultătorii a rămas pe primul loc. Să nu uităm că rolul presei este să informeze. Să nu uităm că frumusețea radioului stă exact în legătura cu ascultătorul. E păcat să o stricăm! Manipularea prin muzică este o practică ordinară. Ar trebui să vă îngrijoreze că tot mai mulți susțin că nu mai ascultă radio tocmai din cauza muzicii difuzate!

Comentarii pe pagina Psihologul muzical:

Comentarii pe pagina lui Andrei Partoș:

Follow me
Follow me

Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here