Din jurnalul unui ninja (54): 2 ani de ninjutsu sărbătoriți la seminar în Suedia (8-13.02.2024)

februarie 14, 2024

272

Pe 10 februarie, am împlinit 2 ani de când am mers la primul curs de Ninjutsu. Dacă mi-ar fi spus cineva că această aniversare mă va prinde la un seminar în Suedia, i-aș fi zis cu siguranță că este nebun. Dar uite că s-a întâmplat și mă bucur extrem de mult. Cum intuiam că nu voi mai avea o asemenea ocazie prea curând, m-am bucurat din plin de aceste zile minunate petrecute în Norrkoping, Suedia.

Am întâlnit aici un grup de oameni inimoși, pasionați de arte marțiale și Taiji. O comunitate micuță dar foarte bine sudată, care se întâlnește și în afara antrenamentelor, se sprijină reciproc și nu se sfiiesc să utilizeze cuvântul NOI. Nu este nimic mai învăluitor, mai securizant, mai reconfortant decât cuvântul NOI. Este un cuvânt pe care îl putem întinde cu ușurință peste o zgârietură, o rană, o vânătaie. Este un cuvânt-balsam, este un cuvânt-pomadă, este un cuvânt-consolare. De fiecare dată când ne cuprinde o angoasă puternică (poate pentru că nu iese un procedeu), putem spune NOI și sufletul nostru se mai liniștește puțin, iar inima noastră începe să bată normal. Cuvântul NOI este dotat cu o imensă capacitate de securizare, este uluitor cât de primitor poate fi el, deschis fără să fie expansiv, comunicativ fără să fie exuberant, abundent fără să fie invadator. Asta am găsi în Suedia și mi s-a părut fascinant să descopăr aceste lucruri.

Pe unii dintre acești oameni minunați îi știam de la seminariile din București. Pe alții i-am descoperit aici. Și m-au impresionat toți. Am cunoscut-o pe Annika, o doamnă trecută de 80 de ani, cu o privire blândă și o poveste de viață impresionantă, care practică Taiji cu multă dăruire. Este mare lucru să fii atât de senin și de deschis la nou. Mi-ar plăcea să fiu la fel cândva.

L-am cunoscut pe Victor, pasionat de Taiji, posibil interesat de ninjutsu și extrem de curios să afle mai multe informații despre istoria Taiji și legăturile cu ninjutsu. Cu Teresia am stat mult de vorbă într-o pauză de masă. Am vorbit despre muzică (așa am aflat că nu este fan Eurovision, deci nu toți suedezii sunt ahtiați după acest concurs), despre frumosul oraș Norrkoping dar și despre împrejurimi. Bineînțeles, i-am revăzut cu deosebită plăcere pe Emma și pe Cristi, pe care îi cunoscusem la București. Mulțumiri speciale pentru ospitalitate, amabilitate și rabdare se cuvin pentru Carolina și Christel, pe care le întâlnisem deja în România.

Christel a tras bățul scurt, așa că eu am picat în sarcina ei și a trebuit să aibă grijă de mine. 🙂 Îi mulțumesc nespus de mult pentru grija deosebită pe care mi-a arătat-o și pentru porțiile zdravene de râs din fiecare zi.

Au fost 5 zile intense, cu antrenamente de dimineață până seara (bine, în Suedia se lasă întunericul pe la ora 16.00, deci nu vă speriați).

Am început cu Taiji și Qigong și a fost extrem de interesant. Am încercat din nou și eu să practic Taiji. N-a fost cu mai mult succes decât la București, semn că nici aerul suedez nu m-a putut ajuta, deci nu mă pot lauda cu vreo performanță majoră la acest capitol. E drept că, la un moment dat am lucrat cu partener și atât Sebi cât și Viorel au zis că am făcut bine procedeul pentru că de câteva ori am reușit să îi mișc de pe loc. Dar eu nu am simțit că am făcut ceva bine. Este foarte adevărat că cei doi sunt oameni extrem de amabili, așa că există posibilitatea să fi vrut să mă încurajeze, ceea ce apreciez enorm. Trebuie să recunosc că am observat de la bun început (încă de pe vremea când doar mă uitam la colegii de la grupa de Taiji) legăturile cu ninjutsu. Știu cât de util mi-ar fi. E drept că de data aceasta parcă s-au legat mai bine explicațiile cu partea practică, cel puțin la nivel mental. Poate că a ajutat și tipul de exerciții pe care l-am lucrat la acest seminar. Nu-mi dau seama.

Zilele dedicate practicii ninjutsu au avut multă încărcătură atât informațională, cât și emoțională. Am lucrat cu sabie, cu hanbo și bineînțeles tehnici de mână goală.

Uneori am aroganța să cred că mă așez bine în poziție. Așa zic eu în mintea mea. Apoi se întâmplă ca un coleg (Viorel, în cazul de față) să-mi facă niște fotografii. Mi le-a trimis chiar în timpul seminarului… M-am uitat pe ele și m-am îngrozit. Cu greu m-am abținut să nu încep să plâng acolo. E drept că traversez o perioadă mai apăsătoare a existenței mele și e posibil să exagerez un pic, dar… Am mai văzut poze cu mine în diverse posturi la antrenamente și la fel de îngrozită am fost. Uitându-mă la poze, mă întreb sincer cum de mai vorbesc oamenii ăștia de la Raiden Dojo cu mine. Am fost foarte amărâtă în acea după amiază. Dar am trecut peste până la urmă…

N-am avut șansa să lucrez foarte mult cu hanbo, așa că mi s-a părut foarte interesant antrenamentul. Hanbo este un baston mai scurt, este mai mic decât un jo (cei care îmi citesc jurnalele știu că am spus că jo este arma mea preferată). Așa că ne-am jucat cu distanța față de adversar.

Am observat ceva straniu la mine. Apropo de distanțe. Încă de la primele antrenamente aveam tendința să mă duc aproape de adversar. Culmea este că nu sunt vreo mare curajoasă și n-am nici cea mai vagă idee ce să fac după ce am ajuns aproape de adversar. Bănuiesc că nu e mereu bine să fiu atât de aproape, dar cu toate astea o fac foarte natural. 🙂

Ei bine, hanbo, fiind o armă mai scurtă mi s-au părut mai naturale mișcările. Nu zic că le-am făcut bine, dar le-am simțit mai bine, parcă ceva, undeva a „curs” mai bine.

Am participat pentru prima dată la o ședință de tăieri cu o sabie reală. A fost de-a dreptul imoresionant. Colegii mei au scris bilețele cu lucruri de care vor să scape, apoi au băgat bilețelele în tatami și le-au tăiat. I-am privit făcând tăieri și mi-am dat seama de multele mele greșeli. Sper să le pot corecta la un moment dat.

Și mai sper ca la un (alt) moment dat să-mi îngădui să încerc și eu. De data asta mă simțeam mult prea descentrată, prea puțin concentrată și cu mintea vraiște. Așa că nu am încercat. Dar experiența în sine a fost extraordinară. Nu am fost niciodată genul care se grăbește. Am preferat mereu să observ, să las să se așeze în mine informația și apoi să acționez. Da, mă mișc mai greu, prefer să am răbdare. Așa funcționez eu….

Am văzut din nou cum decurge un examen de grad și îi felicit pe toți colegii mei care l-au trecut cu brio: Emma, Teresia, Nexus și Cristian.

Mi-a plăcut foarte mult discursul lui Sensei după ce le-a acordat diplomele. M-a pus pe gânduri. Oare cum aș putea începe o nouă etapă în viață, când am strânse în mine toate zilele de ieri? Oare pot?! Probabil, nu. Îmi doresc să fiu goală înăuntru, pentru că dacă sunt goală atunci înseamnă că pot primi ceva nou, și dacă pot primi înseamnă că vine din exterior, și dacă vine din exterior, atunci înseamnă că nu sunt singură! Și uite așa revin la frumosul concept de NOI pe care l-am găsit aici, în Suedia.

Ascultându-l pe Sensei povestind în această călătorie, am învățat un lucru important. Lumea este plină de conflicte și de lucruri/oameni pe care nu le/îi putem împăca. Dar sunt momente în care ne putem împăca și putem îmbrățișa toată nebunia din jurul nostru. Experimentăm în viață și bucuria și tristețea. Mulți oameni sunt închiși în ei. Eu mă număr printre ei. Dar sunt momente în viață când ai nevoie să te închizi în tine pentru a te regrupa. E de preferat să nu fii singur de tot, dar din propria experiență, știu că poți să o faci și singur. De multe ori sunt descumpănită, descurajată după antrenament, pentru că nu-mi iese asta, sau cealaltă… Dar de fiecare dată există o voce care iese în evidență și mă invită să lucrez mai mult acel procedeu, să îi dau viață într-un fel... Procesul de învățare este unul misterios.

Poate nu-mi ies tehnicile așa cum ar trebui. Bine, zic și eu poate ca să mă alint, ele sigur nu ies. 🙂 Însă, în acești doi ani am învățat multe despre mine. De exemplu, am început să conștientizez diferența dintre lucrurile care mă înrădăcinează și cele care mă țin captivă. Și e una considerabilă. Sigur, nu știu cum pot să-mi depășesc unele rigidități dar cred că voi descoperi acest lucru pe drum…

Am mai avut ocazia să văd din nou (spun din nou pentru că o văd adesea la București): conexiunea dintre elevi și Sensei. Este cu adevărat una specială. Sensei este muntele de care se sparg, se lovesc și se liniștesc valurile de emoții și nesiguranțe ale elevilor. Mi-am dat seama mai bine de importanța rolului pe care îl are. El spune că la rândul lui învață de la elevi. Se prea poate. Unii chiar au povești de viață uluitoare. Poate este una dintre cele mai frumoase profesii.

Am practicat pentru prima dată Aikijutsu. Așa cum mă așteptam, vibe-ul este diferit chiar dacă pot regăsi acolo multe elemente comune cu Taiji sau Ninjutsu. Este un alt tip de concentrare, cel puțin așa mi s-a părut mie. Am încercat să simt ceea ce făcea „adversarul” meu și mi-am lăsat corpul să reacționeze… Am descoperit astfel că mă îndoi ca un… jeleu… Habar n-aveam că pot face unele lucruri. Am simțit cum pot lăsa umărul să se ducă în spate pentru a putea îndoi cotul, pe scurt am simțit conexiunea cu mâna colegului de antrenament. Problema e că simt aceste lucruri doar când îmi sunt aplicate mie. Dacă trebuie să fac eu tehnica nu se mai cuplează niciun tendon și am împins ca disperata din umeri astfel încât acum am o febră musculară de toată frumusețea. În fine, asta este! Oricum a fost foarte interesant cursul de Aikijutsu.

În final, vreau să îi mulțumesc mult lui Sebi pentru organizare și pentru ospitalitate! Și, de asemenea, vreau să îl felicit pentru tot ceea ce a reușit să facă în cei 8 ani de când și-a deschis dojo-ul în Norrkoping! Este mare lucru să reușești să îți creezi o comunitate atât de faină.

Din păcate, nu am apucat să vizitez frumosul oraș Norrkoping. Am ieșit luni seara împreună cu Christel la o scurtă plimbare prin centru și am făcut câteva fotografii pe care le găsiți pe pagina mea de Facebook. Cât timp am stat în Suedia a nins și am văzut multă zăpadă. Timp de vreo două-trei zile am fost ferm convinsă că la nu ninge niciodată pe carosabil și pe trotuare. Prea erau mereu curățate, se circula prea bine cu mașina… Se pare, totuși, că pe ei nu îi ia prin surprindere iarna…. Poate îi surprinde venirea verii?! Cine știe? 🙂

Apropo de zăpadă, m-am bucurat ca un copil de ea. Luni, am mers în pădure, la un lac înghețat pentru o binemeritată saună (se pare că suedezii iubesc sauna). Drumul în sine, zăpada abundentă, aerul curat, peisajele – totul a fost la superlativ. O să îmi lipsească zăpada și senzația aceea minunată pe care o ai când mergi prin ea… Pentru o zi, m-am întors în copilărie și a fost minunat.

În Norrkoping există un muzeu al Muncii!! Mi s-a părut fascinant faptul că ei celebrează munca prin ditamai muzeul. Am văzut multe clădiri frumoase și vechi. M-a impresionat un lucru inedit (cel puțin în ochii mei): după ora 21.30, am văzut foarte puțini oameni pe stradă și la fel de puține mașini. Erau momente când puteai crede că ești într-un oraș fantomă. Nu mi-a venit să cred când am auzit că restaurantul la care eram, se închidea la ora 21.30… În București, unele abia atunci se deschid.

De departe cel mai tare lucru pe care l-am văzut aici este următorul: suedezii au drum separat pentru biciclete. Ei nu circulă cu bicicleta pe marginea șoselei. Au drum separat pentru biciclete și nu e ceva meschin și îngust! Ah, ei circulă cu bicicleta și când este zăpadă. Bine, la ei drumul este curățat și nu se transformă în patinoar… Fie doar și pentru atât, n-ai cum să nu îi iubești la nebunie pe suedezi!

A fost o călătorie minunată pe care sper să mai am ocazia să o repet. Mulțumesc încă o dată tuturor!