Din jurnalul unui ninja (70): În așteptarea seminarului cu Dr Kacem Zoughari

octombrie 12, 2024

584

Indiferent de evenimentul pe care urmează să-l trăiești în viață, „serile de dinainte” sunt cel puțin la fel de importante (dacă nu chiar mai importante) decât „diminețile de după”. 🙂 Bunăoară, în seara asta mă gândeam că ne mai despart doar 3 săptămâni de revederea cu Dr Kacem Zoughari (seminarul va avea loc în perioada 1 – 3 noiembrie la Raiden Dojo – click aici pentru info). Am început deja să intru în „febra nerăbdării”, abia aștept seminarul pentru a afla ce alte chestii super tari nu voi putea face. 🙂 Glumesc, într-un fel! Tot gândindu-mă la magia celor trei zile de seminar, mi-am amintit de un interviu dat de Dr Kacem Zoughari. Vorbele lui au provocat un adevărat cutremur în interiorul meu atunci. Tocmai de aceea le-am și dosit pe undeva, ca să nu-mi mai răsune în minte, dar le-am rumegat din când în când încercând să le dau un sens. La vremea respectivă, m-am simțit direct vizată de cuvintele lui și nu a fost deloc un sentiment confortabil. Dar a mai trecut timpul, s-au mai așezat lucrurile în interiorul meu, s-au mai limpezit apele și uite că acum le pot privi cu mai multă detașare.

Spunea Dr Kacem Zoughari așa: „There are those who idolize, those who seek to understand more than to do. For the latter, theory is everything, but they will remain forever limited”.

Recunosc, încă mai îmi toarnă puțin plumb în picioare cuvintele de mai sus. În mod evident, cel mai mult mă râcâie, mă îngrijorează ultimele două cuvinte. Sunt extrem de puternice. Au putere de sentință. Dar, în același timp, te pot trezi la realitate. Întotdeauna am avut această dorință, tendință de a înțelege lucrurile, oamenii, situațiile în profunzimea lor. De a analiza. Și da, de multe ori ratez șanse pentru că stau să analizez prea mult.

La antrenamente, sunt ca un burete care încearcă să absoarbă cât mai multă informație. Apoi, încerc să fac ceea ce ne-a arătat Sensei. Evident, nu iese. Dar încercând și a doua și a treia oară încep să devin conștientă de modul în care se mișcă corpul meu, de unele blocaje (că nu respir, că există tensiuni prin genunchi, glezne, etc). Și apoi, încep să mă gândesc, să mă focusez pe acele probleme identificate în încercarea de a găsi o soluție pentru a le repara. Este foarte greu să acordezi toate părțile din tine, să le pui pe toate pe linie și să acționeze la unison. De câteva ori am reușit. Am avut acea senzație de flow, de corp ușor, dar bine împământat, care se mișcă natural. Deci, știu la ce se referă Sensei când vorbește despre Curgere. Problema este că mie mi-a ieșit ocazional. Au fost vreo trei – patru întâmplări fericite pe care nu am mai fost în stare să le repet oricât de mult am exersat mișcările/exercițiile respective. Se pare că dictonul care-mi guvernează viața este: „once in a lifetime”. Adică, mi-a ieșit o singură dată un exercițiu și l-am simțit așa cum trebuie și în interior și în exterior, și apoi revin la stângăciile care m-au consacrat.

E drept că, în timpul antrenamentelor, îmi iau pauze de gândire. Sunt un fel de introspecție prin care încerc să vizualizez mișcarea și să înțeleg de ce nu pot să o fac întocmai. Îmi dau seama că nu este cea mai fericită variantă de lucru, dar știindu-mă stângace și fără o bună coordonare, cred că este singura opțiune pentru mine. Poate că Dr. Kacem Zoughari are dreptate când vorbește despre a „rămâne veșnic limitați”, veșnic prinși în îndoieli, întrebări și dileme. Deși mi-ar plăcea să reușesc să dovedesc că nu este așa. Cine știe poate o voi face… în altă viață. 🙂

Culmea este că apare mereu această contradicție între minte (care se crispează și nu știe ce să facă și mă oprește în mijlocul exercițiului punându-mi un cerculeț care se rotește în frunte, sub care scrie: „loading info… searching, please wait”) și corp (care poate s-ar descurca mai bine, dacă i-aș da o șansă – ceea ce încă nu știu cum să fac).

Mi-e ciudă că nu punem prea mare preț pe simțuri și nici pe bătăile inimii pentru simplul fapt că ele există dincolo de efortul nostru conștient. Unii văd mai bine, alții aud mai bine. Alții au nevoie să atingă mai mult, ca să înțeleagă mai bine… Sunt momente (rare, totuși) când creierul meu mă urăște sincer. Simt în fiecare părticică a corpului ostilitatea care vine chiar din mine însămi.

Un alt aspect extrem de important al practicii (atât la ninjutsu cât și la kenjutsu) este faptul că Sensei pune accent pe ideea de „a fi prezent, aici și acum”. Este multă răbdare, este mult calm, este mult spirit de observație, multă empatie în această atitudine despre care ne vorbește periodic Sensei. Este foarte greu să atingi această stare. Mai ales pentru cineva care nu știe să trăiască prezentul. Și dacă ne uităm în jur, observăm că tot mai mulți oameni trăiesc prezentul cu sincope. Îl trăiesc combativ și revanșard. Mereu în ofensivă. Ofensați și ofensând. Îl trăiesc opac. Închiși în bula lor. Egocentrici și fără empatie.

Tema seminarului de la început de noiembrie este Curgerea. Sunt curioasă dacă voi mai putea vreodată să simt acel flow interior sau voi rămâne cu amintirea celor 3-4 ocazii în care l-am simțit… „Fiți ca apa! Fiți fluizi!” ne tot repetă Sensei la antrenamente…

Dar… cum este apa, de fapt?!

E fluidă, fără formă sau cu orice formă, e maleabila, e blândă dar e și dură, e nerăzbunătoare, e calmă, e răbdătoare. Apa devine agitată atunci când există o provocare externă (vânt, cutremur, etc). Pare simplu, nu?!

Problema este că apa, pentru om, nu e neapărat un mediu familiar. Deși, paradoxal, suntem în mare parte apă, așa cum ne tot repetă Sensei. Dar disponibilitatea acestei substanțe de a fi în atâtea feluri, e ciudată pentru mintea omului. Sau, cel puțin pentru a mea.

Când te enervezi și dai cu pumnul într-un zid, într-un lemn, în pământ, te alegi cu vânătăi, cu durere. Dacă te joci cu focul, te arzi, te doare. Este mult mai ușor de relaționat, de înțeles astfel de elemente pentru că există o reacție fizică la contactul cu ele. Doar aerul te ignoră când încerci să îl iei la pumni pentru a-ți descărca nervii.

Însă, cu apa e altă poveste. Dacă lovești apa, ea te „înghite”, te învăluie, te învelește, te „conține”. Apa e un mediu al răbdării, al calmului, al infinitului. Și e foarte greu de înțeles și de asimilat această calitate. Un motiv în plus pentru a aștepta cu nerăbdare seminarul condus de Dr Kacem Zoughari. Apropo, seminarul este deschis tuturor (indiferent că sunt avansați sau începători). Nu ratați șansa să vedeți la lucru un adevărat maestru în arte marțiale tradiționale!