Din jurnalul unui ninja (47): „Pe urmele lui Musashi” – impresii după seminarul practic de Kenjutsu

noiembrie 26, 2023

1000

Nu-s în deplină coerență cognitivă la această oră. Am participat astăzi (sâmbătă, 25 noiembrie) la un seminar de kenjutsu dedicat luptei cu două săbii. Mi-aș dori să redau experiența de azi cu cele mai alese cuvinte de pe lumea asta, astfel încât, oricine ar citi să simtă măcar un mic imbold de a veni la sală și de a încerca să practice kenjutsu. Mi-e teamă că nu voi reuși, dar promit să mă străduiesc cât pot.

Când am aflat că vom avea acest seminar, m-a luat valul entuziasmului. Adevărul este că, anul trecut, am lucrat în timpul unui antrenament cu două săbii. La vremea respectivă, am făcut mai multe exerciții, dar unul dintre ele mi-a ieșit mai bine. Presupunea o unduire de jos în sus și apoi din nou în jos (învățai astfel să folosești mușchii spatelui, să cuplezi tendoanele). Cred că atunci am început să înțeleg ce ar trebui să fac pentru a cupla tendoanele. Desigur, mi-a luat ceva timp până am reușit să o fac concret, dar asta-i altă discuție. Așadar, unul dintre motivele pentru care m-am bucurat atât de mult de acest seminar, este faptul că mă leagă o reușită personală de ideea de a lucra cu două săbii.

Evident, după acest tsunami de fericire, s-a făcut auzită și vocea rațiunii: „tu nu știi cu o sabie, dar vrei să înveți cu două”. Am aflat de la două colege de antrenament, că același gând le-a vizitat și pe ele. Daaar oricât de mult a stăruit acest gând nociv în mintea mea, nu a știrbit cu nimic dorința de a participa la seminar. Aș fi fost fericită doar dacă aș fi avut șansa să stau într-un colț al sălii și să urmăresc/observ ce fac ceilalți. Faptul că am avut și ocazia să practic, a fost cu atât mai intens și incitant. Și sunt foarte recunoscătoare pentru asta!

Acest seminar mi-a oferit o perspectivă asupra viitorului. A creat o mică crăpătură în zidul din fața mea prin care se strecoară acum o rază de lumină. Mi-a oferit speranță, imboldul necesar de a merge mai departe, pentru că acum știu că dincolo de acest zid care părea de netrecut, se află lucruri interesante pe care vreau să le descopăr. Sunt conștientă că nu va fi ușor, dar știu sigur că merită! Am rămas cu gândul la infinitul care ne conține și la libertatea care ne veghează. Ne separă multe lucruri, dar mult mai multe ne aduc laolaltă.

Este de asemenea și primul seminar în care aproape că nu m-a părăsit nicio secundă întrebarea: „ce caut eu în viața mea, de ce-am venit să-mi tulbur liniștea??”. Ok, nu pot să mă laud că am înțeles prea mult din exercițiile prezentate. De ce să nu o spun direct? Eu sunt încă la nivelul în care fac o tăiere și apoi descopăr că puteam să mai cobor un pic umerii și să compactizez mai bine corpul (poate ăsta o fi unul dintre motivele pentru care nu șuieră bokkenul?!) – deci încep tăierea, cobor umerii până la un punct, ajung cu sabia jos și apoi mai cobor un pic umerii. În plus, orice exercițiu care depășește doi pași și două mișcări de brațe activează în creierul meu eroarea Internal server error 500 (page not found). Daună totală. 🙂 Astăzi, am făcut exerciții în care coordonarea era esențială. Este greu să lucrezi cu două săbii pentru că trebuie să fii conștient de fiecare părticică a corpului tău (cel puțin așa mi s-a părut mie). Se pare că la capitolul coordonare, motricitate mai am mult de lucru. Mă uitam la Sensei și încercam măcar să țin minte toate mișcările, dar nu reușeam.

Seminarul, însă, a fost extrem de interesant nu doar prin tehnicile exersate. Sensei Cristian Laiber ne-a vorbit despre Musashi, despre personalitatea lui, ne-a ajutat să pătrundem un pic în această lume fascinantă pentru a înțelege mai bine și partea practică a seminarului. Ne-a prezentat și replici după picturi create de Musashi precum și o copie după scrollurile originale ale textului lui Musashi, „Gorin no Sho” (cartea a apărut și la editura Polirom, fiind tradusă de Neculai Amalinei – am văzut-o zilele trecute la Târgul de carte Gaudeamus).

Fun fact. V-am spus mai sus că în timpul seminarului nu reușeam să țin minte întreg exercițiul prezentat. Ei bine, am ajuns acasă destul de obosită (probabil și vremea ploioasă și-a spus cuvântul), așa că am dormit după amiază. Și bine am făcut pentru că am visat toate exercițiile prezentate de Sensei astăzi. Și nu oricum, le-am văzut în vis cu încetinitorul. Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva până acum! Când m-am trezit m-am dus repede la husa cu arme pentru că voiam să încerc să repet tehnicile. Am scos armele (așa am observat că am uitat teaca bokkenului la sală – bravo mie!) și am încercat. Totuși, se pare că doar în vis sunt tare și mare… Deși la un moment dat erau cât se poate de clare în mintea mea, nu am reușit să le pun în practică. Și parcă încep să le uit. Gata! Vă las, mă duc să mai dorm puțin, poate le visez din nou.

P.S. Un lucru ciudat s-a întâmplat astăzi la sală. Am avut… fond muzical. Cineva a lăsat radioul pornit (pe un post de radio cu playlist limitat – cred că aveau o singură casetă pentru că am ascultat de câteva ori unele cântece). Îmi amintesc că la un moment dat, încercam să o conving pe o prietenă să meargă cu mine la ninjutsu. Știam că ea merge regulat la fitness, ne înțelegem bine, deci părea alegerea perfectă. „Aha… și cum e acolo, la voi la sală, ce muzică se pune? E d-aia mai liniștită, sau bubuie ca la World Class?”, zice ea. Întrebarea ei m-a oripilat. „Ce muzică? Nu-i nicio muzică! Acolo asculți ce îți spune Senseiul, e mai mult decât un sport, mai și înveți ceva!!” Prietena mea s-a uitat lung la mine și a întrebat șocată: Cum adică… sport fără muzică??? Era clar că nu ajungeam la niciun numitor comun, așa că am lăsat-o la World Class și mi-am văzut de drum. Astăzi m-am străduit din răsputeri să ignor muzica din boxe și, evident, mi-am amintit de conversația cu amica mea. Mărturisesc că muzica mi-a deraiat de câteva ori atenția de la seminar. Radioul mergea în surdină, dar chiar și așa a fost ciudat.

Aveți mai jos o galerie foto.