Dixie Krauser și Cristian Bettendorf au lansat albumul "Living With Danger"

0
45

Diexie Krauser albumMUZICA ÎNTRE ÎNTUNERIC ȘI LUMINĂ

Recenzie de Mimo Obradov, publicată în Ziarul Timişoara
Darkness Light – Living With Danger ( 2015, Cristian Bettendorf, Dixie Krauser) Reîntâlnirea cu unul dintre tinerii teribili ai scenei muzicale românești de acum trei – patru decenii, a cărui rebeliune a fost articulată prin tunetele stârnite de vibrația corzilor groase ale bassului electric transformată cu măiestrie în strigătul de eliberare al generației ținute sub capac și o voce care a adus aici ceva din magia lui Jim Morrison, a fost de acum diferită de revederile prilejuite de concertele pe care le susține periodic în România. Dixie Krauser a venit din Germania, unde trăiește de aproape treizeci de ani, pentru prima oară ca turist, cazat la un hotel din centrul orașului său natal Timișoara. A adus ceva special. Din vorbele lui, din felul în care povestea despre geneza acestui proiect muzical, mi-am dat seama că pentru el este cel mai important de până acum. Albumul, conceput, înregistrat, realizat în Germania este intitulat Living With Danger. Darkness Light nu este (deocamdată) denumirea unui grup ci a proiectului muzical a doi autori: Dixie Krauser și Cristian Bettendorf. Cele zece cântece incluse nu sunt doar rezultatul inspirației și însuflețirii generate de plăcerea de a cânta și a crea împreună a celor doi ci îngemănarea a două personalități artistice care știu din propria lor experiență ce înseamnă să trăiești periculos. În anii din urmă rockul nu s-a simțit bine, a devenit mai palid și slab, cu ochii adânciți în orbite, cu răsuflarea grea. Cînd îl vizitam, în salonul de la ultimul etaj, asistenta de gardă șoptea: „Starea de criză nu a trecut, dar vă pot spune cu siguranță că pacientul va intra în curând într-o fază de recuperare și își va reveni.” Asta ne-a mai liniștit căci nu-ți e totuna când se îmbolnăvește un prieten pe care-l știi de mai bine de cincizeci de ani. Golul care-l simți este îngrozitor căci viața lui este și viața ta, iar dacă el o pierde, ai pierdut și tu o parte din ea. Muzica rock a fost copleșită de haosul materialist, sunetul a devenit suport al imaginii, revoluția nu se mai făurește acum prin cântece de protest, folk, rock’n’roll sau punk, ci se folosește de Facebook, Twiter, youtube, skype, ba chiar și de… drone. Muzica a devenit o simplă formă de divertisment. Nu și pentru prietenul ieșit din convalescență, mai motivat decât oricând să dea o replică sistemului, lumii, indiferent dacă-l vor asculta și aprecia o sută sau un milion de oameni. Transmutația interioară, modificarea condiției ontologice nu se poate face decât la finele unui proces inițiatic ce înseamnă, deopotrivă, suferință și experiența morții. Dixie Krauser a trecut prin aceste încercări iar acum ne descoperă o parte din geografia sa intimă.
 
Am audiat albumul, apoi l-am mai pus odată, încă odată… și tot așa. Am înțeles de ce mi-a mărturisit că pentru el procesul de creație a fost ca o terapie, o călătorie din întuneric spre lumină. Adrenaline, piesa care deschide în forță purgatorial muzical în zece trepte, lovește direct în nervul vitezei și turează motorul, este singura compoziție a chitaristului Cristian Bettendorf, un exemplu de heavy rock pur, bine șlefuit, fără prea multe artificii bezmetice. Living With The Danger menține atmosfera tensionată cu o interpretare convingătoare a lui Dixie Krauser, ale cărui calități vocale au fost remarcate în comentariile pe care muzicienii le-au primit pe pagina de internet tocmai din Anglia. Cântecul care denumește și proiectul celor doi muzicieni, Darkness Light, este o dedicație stilului de viață a celor care și-au vândut sufletul pentru rock’n’roll , trăiesc pentru asta și dau tot ce au mai bun publicului. Here we are, on the road/Feeling high again/Here we are, on the road/Rock you all night/ We are darkness light. La final parcă aștepți să auzi ovațiile publicului. (Poate le vom şi auzi în curând căci în urma interesului de care se bucură muzica lor imediat după lansarea oficială a discului se preconizează formarea unei trupe care să prezinte în concert ceea ce deocamdată se poate audia doar din sursă digitală.) Urmează, în ciuda negației din titlu, un cântec cu mesaj pozitiv, No, no more, într-un tempo mai moderat, dar concis, cu un solo de chitară fulminant al lui Cristian. Bad Boys Are Better este încă un rocker din experiența celui care a trecut prin toate tentațiile, încercările și, de multe ori, chinurile la care este supus cel decis s-o ia pe un drum împotriva curentului impus de societate. Printre micile satisfacții pe care le oferă o asemenea alegere este și atenția fetelor cărora le plac „băieții răi”. Marea satisfacție rămâne însă muzica, iar Dixie Krauser reușește aici un solo de chitară (nu bass) care mângâie sinusoida rockului din creier. Song For You, balada compusă de Dixie când era condamnat în anii regimului de tristă amintire la muncă silnică la Canalul Dunăre – Marea Neagră doar pentru că a vrut să fie liber, răscolește ungherele sufletului ascunse în cutia neagră cu amintiri dureroase. Atât soloul cât și producția îi aparțin. Unele lucruri nu se pot împărți dar pot fi împărtășite. It Was Just Dreaming urmează cursul firesc al albumului cu un sound bine definit, nesofisticat dar penetrant, încât simți că totul este unde trebuie, că nu se face paradă de virtuozitate cu toate că este clar că avem de a face cu doi muzicieni cu abilități mult deasupra mediei celor care se exprimă în aceeași branșă a rockului. Urmează două piese la fel de concise, fără balast, dar cu o încărcătură autobiografică intensă. For Another Sunny Day exprimă trecerea înspre lumină, eliberarea de tarele trecutului, iar Long Ago așterne o umbră de nostalgie peste o legătură sentimentală din trecut ce nu va fi niciodată uitată. Finalul aparține unei lucrări epice pentru care Dixie a potrivit cuvintele poetului George Bacovia (traduse în limba engleză dar recitate și în română): Alone, pentru că atunci când suferi ești singur, imersat în adâncurile plumburii ale sufletului rănit. După mulți ani în care chitara double six a prietenului și, de multe ori, tovarășului său de suferință, Tavi Ștefănescu, stătea neatinsă în cameră amintind de zilelele în care li se atingeau gîndurile, a vibrat în încercarea de a ne transmite fiorul muzicii îngropate odată cu trupul celui care-i dădea viață. Printre impresiile lucide ce țin de aprecierea critică, obiectivă, a unei opere muzicale mi s-a strecurat un sentiment straniu, greu de explicat. Apoi, după o perioadă de o lună în care am tot amânat să scriu acest text, m-am surprins ascultând din nou albumul, dar acum din memorie. Am înțeles ceea ce nu puteam să-mi explic înainte. În esența sa rockul este vocea singurătății. Aspectul scenic, zgomotul, luminile, toate sunt o mască. Odată înlăturată rămîne doar vocea însingurată, tremurată, chiar discretă care încearcă să comunice lumii ceva ce lumea nu vrea sau nu are timp să asculte și să înțeleagă. După un timp vocea se amplifică, își modifică intensitatea, devine amenințătoare ca o rumoare ce se poate transforma în orice clipă în furie. Rockul nu este în pericol de moarte cât timp apar asemenea albume.
Mimo Obradov
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here