ENRICO MACIAS LA SALA PALATULUI (30.04.2011)

Articol de Iulia Radu
Sâmbătă. 30 aprilie. Ora 19.00. Sala Palatului. Trebuie să mă întâlnesc cu doi ascultători ai emisiunii care au câştigat invitaţii la concertul lui Enrico Macias. Am ajuns mai devreme, încă nu este permis accesul în sală. Mă surprinde un pic numărul mare de spectatori care aşteptau pe scări şi în părculeţul din faţă. Marea majoritate sunt oameni trecuţi de 50 de ani. Prind câteva frânturi de dialog care mă amuză. „Am vrut să îi fac o surpriză lui Lenuş şi am cumpărat bilete. Era febleţea ei în tinereţe. Eu nu ştiu ce a văzut la el, dar mă rog… Nu era chiar aşa un bărbat bine”, spune un domn cu umor către grupul cu care a venit la concert; „Ei, lasă dragă. S-a căsătorit cu tine deci are gusturi bune până la urmă”, i-o întoarce o doamnă din acelaşi grup. „Nici nu mai ştiu cum arată sala de când n-am mai fost la un concert”, zice altcineva. „Mi-am scos costumul bun din şifonier acum o săptămână, l-am lăsat să ia aer. Sincer, m-am mirat că am mai intrat în el”, spune o doamnă, în timp ce prietena ei caută de zor biletele prin geantă.
Entuziasmul lor e molipsitor. Abia aştept să intru. Mă simt ca şi când mă aflu înaintea concertului vieţii mele, deşi între noi fie vorba ştiu 2 piese din repertoriul lui Enrico Macias. Iar în timpul spectacolului am descoperit că de fapt, ştiam 5… Între timp s-au deschis uşile şi spectatorii au început să intre… ordonat. Asta văd mai rar. Au venit şi câştigătorii pe care îi aşteptam, aşa că nu mai am motive de zăbovit pe afară. Înăutru mă avertizează un gardian: „Să nu faceţi fotografii pentru că vă confiscăm aparatul”. Îi explic că nu este unul profesional. El se face că înţelege, eu mă fac că îl ascult şi merg mai departe.
Aveam loc la lojă, dar nu m-am grăbit să ajung acolo, speram să rămână măcar un loc liber jos, ca să îmi iasă câteva fotografii bune. Am avut noroc. Rândul 2, aproape central. Mă uit în sală şi nu-mi vine să cred: sunt aproape 4.000 de spectatori. Media de vârstă 50+. Este o euforie aproape palpabilă în jurul meu. Aproape toţi spectatorii din primele rânduri au buchete de flori.
Ora 20.00. Oamenii din jurul meu se uită pe bilete: „da, ar trebui să înceapă”. Se aud primele aplauze. Eu mă trezesc dorindu-mi să se stingă odată luminile şi să înceapă. Privesc spre tavan, doar-doar reuşesc să le sting cu puterea minţii. Dar nu pot. Mi-amintesc că la un moment dat ştiam să trag bine cu praştia. Dar unde este o astfel de armă când ai nevoie de ea?! Suntem la mâna lor… Au trecut deja 5 minute peste ora anunţată. Primul gong care cheamă spectatorii în sală este întâmpina cu aplauze. Dar luminile rămân aprinse. Iată că s-a dus şi sfertul academic şi „tot ne vedem om cu persoană”, după cum bine observa un domn din spatele meu. În sfârşit, se sting luminile. Treptat. Un set acum (cel din spate), un set mai peste 2 minute. Exasperant!!
20.20. Beznă totală. Intră instrumentiştii. Publicul reacţionează imediat. Intrarea în scenă a lui Enrico Macias produce un vuiet în sală. Primeşte un buchet de lăcrămioare din prima clipă. Ce a urmat mi-e greu să redau în cuvinte. Nu a fost piesă din recital pe care spectatorii să nu o cânte vers cu vers. Nici nu cred că s-a oprit cineva din a bate din palme. Din punctul meu de vedere, concertele cu public majoritar de vârsta a treia, sunt cele mai frumoase. Oamenii aceştia chiar ştiu să se distreze. Legătura dintre public şi artist se produce instataneu. Nimeni nu a aşteptat să fie rugat/invitat să participe la show. Timp de o oră şi jumătate, oamenii au aplaudat, au dansat şi au cântat pentru că aşa au simţit să facă. Vă spun deocamdată câteva dintre piesele cântate aseară (revin şi cu lista întreagă): Zingarella, La femme de mon amie, El porompompero, Habibi Ya Aini, Solenzara, J’ai quitte mon pays.
21.50. Concertul se încheie, dar nu pleacă nimeni! Toată lumea se înghesuie în faţa scenei în speranţa de a obţine un autograf, de a-i oferi flori sau pur şi simplu de a da mâna cu Enrico Macias. Unele doamne mai îndrăzneţe au urcat pe scenă. Enrico este încadrat de bodyguarzi (care erau puţin contrariaţi). Oferă cu generozitate autografe, pupici, zâmbete, strângeri de mână, discută cu oamenii. Sala strigă în cor: „On vous aime”! Primeşte mult-doritul autograf şi o tânără (să fi avut vreo 30 de ani), care pe toată durata concertului s-a plimbat prin faţa scenei cu o fotografie mare de-a lui Enrico şi i-a strigat de câteva ori „Je vous aime”!
La final, m-am împrietenit cu doamna Leontina Nedelcu, profesoară de franceză şi jurnalistă, trecută puţin de 60 de ani. A avut un accident, aşa că mergea foarte greu. I-am oferit braţul şi am pornit spre ieşire. Mi-a povestit că l-a văzut pe Enrico Macias şi la prima sosire a lui la Sala Palatului, „cu un an înainte de Cerbul de Aur, cred că a fost”. Atunci l-a şi cunoscut. „Am fugit de acasă pentru acest concert, cred că aveam vreo 13 ani şi părinţii nu-mi dădeau voie să merg, aşa că am fugit cu o prietenă. Am fost şi în culise şi ne-a tratat cu dulciuri, ceva cu ciocolată cred că era, şi cu suc. Am primit o mamă de bătaie bună când m-am întors acasă”. Se bagă în discuţie şi o altă doamnă: „Vi-l amintiţi şi la Cerbul de Aur? Purta un costum alb de toată frumuseţea! Eu m-am bătut cu sora mea ca să pot să mă uit la televizor”. Altcineva remarcă: „Dar ce a albit. În tinereţe avea un păr negru superb. Nu mai are nici vibrato-ul acela din voce, dar tot a fost un concert minunat”. O altă doamnă îmi spune: „Şi eu l-am văzut prima dată la Bucureşti. Eram la şcoală şi am dat o grămadă de bani pe bilet, cred că o săptămână am stat fără nimic în buzunar după aceea, dar a meritat. Nu credeam că o să-l mai văd vreodată în România, m-am bucurat mult când am aflat de acest concert”.
Doamna Nedelcu îmi mărturiseşte că îi este dor să mai scrie o cronică de concert, dar oricum nu are unde să o publice. Îi propun să o scrie şi o publicăm aici. Idee o încântă: „Aşa facem. V-o trimit de la şcoală. Acolo am calculator”. O ajut să urce în taxi şi mă îndrept şi eu spre casă.
A fost o seară minunată!