INTERVIU – A. G. Weinberger: „Suntem un fel de valori adăugate la existenţă”

august 23, 2014

Interviu realizat de Diana Bone, publicat pe site-ul dynacord.ro

Diana Bone: Aş vrea să vă întreb în ce mod se diferenţiază publicul de blues din România de cel din afară şi dacă putem vorbi de un public educat?
A. G. Weinberger: Publicul este la fel pretutindeni pentru că este determinat de aceleaşi frici, aceleaşi frustrări, aceleaşi împliniri, aceleaşi bucurii ca orice individ din lumea asta. Această muzică favorizează cele mai fundamentale şi elementare atribute.

Diana Bone: În perioada comunistă eram supuşi cenzurii, în prezent ne lăsăm purtaţi de valul consumerist. Cum se raportează publicul de blues acestor schimbări care vin odată cu noi sisteme?

A. G. Weinberger: Din punctul meu de vedere, nicicum, pentru că eu, de pe scenă, sunt responsabil să mă ocup de public, nu are importanţă structura socială sau educaţia. Este doar responsabilitatea mea să îi duc sau să îi invit într-o călătorie, să furnizez, să livrez emoţii, să ridic un semn de întrebare indiferent dacă publicul meu are patru clase. Chiar dacă eşti doctor docent în ceva, eşti de la oraş sau la sat, nu are nicio importanţă.

„Suntem un fel de valori adăugate la existenţă”

Diana Bone: Prin urmare, nu se poate vorbi despre două publicuri diferite, cel din perioada pre-, respectiv post-comunistă?
A. G. Weinberger: Oamenii sunt la fel, acum, poate, ne luptăm cu altceva. Sub comunism, aveam, poate, un duşman comun, Ceauşescu. Totuşi, Ceauşescu a fost o forţă coagulatoare, ne-a unit pe toţi împotriva lui. Astăzi, duşmanul comun suntem noi înşine, pentru că nu avem acea pregătire istorică să gestionăm intemperiile. Şi atunci, vrând-nevrând, ne coalizăm ca oiţele în nişte grupări şi suntem foarte uşor de manevrat. Dacă ne arată cineva un mall cu o vitrină bogată, deja ne facem molii. Pentru că da, cei ce umblă în mall-uri sunt molii. Şi da, şi eu umblu în mall-uri şi sunt o molie. Trecând peste glumă, astăzi există ceva interesant, este un fascism al indolenţei, care este foarte o mişcare foarte dură şi agresivă pentri că nici măcar ideologie nu are, deci nu am cum să argumentez cu aşa ceva. Pur şi simplu, există. Motive sunt multiple. Oricum, este foarte greu să convingi pe cineva să cumpere ceva de care nu are nevoie, pentru că noi facem lucruri de care lumea nu are nevoie. Noi, artiştii, suntem un fel de valori adăugate la existenţă. Nu suntem elemente fundamentale. Mâncarea, locuinţa, venitul de bază ş.a. , da, trebuie să existe. Noi suntem valoarea adăugată. Dacă ţineţi minte filmul Titanic, în ultima scenă, după ce s-au salvat toţi, a rămas orchestra să cânte de care nimeni nu s-a mai atins. Foarte sugestivă scena …

Diana Bone: Eu mă gândeam la piramida lui Maslow şi la faptul că prioritizăm lucrurile tangibile în detrimentul a ceea ce simţim.
A. G. Weinberger: Este o perioadă a omenirii, probabil o să se întoarcă din nou roata şi o să trăim o perioadă mai adâncă.
Diana Bone : În 1997, aţi cântat în Piaţa Universităţii la vizita în România a lui Bil Clinton. Cum a fost acest moment pentru dumneavoastră?
A. G. Weinberger: O, a fost pur şi simplu. Am fost plătit de americani pentru că Preşedinţia Română de atunci a preferat un alt tip de muzică să fie reprezentat de România . Eu oricum cântam în fiecare 4 Iunie la Ambasada Americii şi atunci îi cunoşteam şi mă propuseseră :“Oricum, tu prezinţi!”. M-au întrebat cât îi costă să cânt. Am zis 15.000 de dolari , am dat mâna cu ei şi am cântat 15 minute. A fost cel mai mare onorariu pe care l-am primit vreodată pentru 15 minute. Şi Preşedinţia României de atunci a spus aşa “da’, dar tu cânţi primul, ca în mare finală să cânte…” Mă rog, era o gaşcă, nu ştiu cum de s-au gândit la ei. Şi să vedeţi ce inteligenţi erau cei de la Preşedinţia de atunci. Pe mine, cum am deschis ceremonia aceasta, m-au filmat toţi agenţii de presă: Guesr Writers, CNN, NBC s.a. . Moaca mea au dat-o la ştiri, după aceea au dat discursurile. Cât de lipsiţi de inteligenţă şi de viziune în timp şi spaţiu pot să fie consilierii. Şi, fiind plătit de America, eu am stat la un hotel scump. Colegilor mei din România le-a fost frică să intre la bufetul suedez şi la răcoare, apropos de asumarea întocmai a cuiva…
Diana Bone: Se poate vorbi despre idei de viaţă diferite şi neasumarea unui statut…
A. G. Weinberger: Nu. Integritate şi citoplasmă diferită.

“Cele mai frumoase fete sunt corciturile acum!”

Diana Bone: Voiam să vă întreb cum vedeţi în viitor muzica blues. Se va metamorfoza odată cu vremurile, cu generaţiile?
A. G. Weinberger: Deja s-a întâmplat asta. Nu mai putem vorbi de blues pur. Dacă acceptăm idea că blues-ul sau jazz-ul sunt coloana sonoră a vieţii, atunci să admitem că aceste forme de exprimare trebuie să se adapteze la ceea ce este. S-a schimbat paralela vieţii, s-a schimbat ritmul străzii, avem alte frici astăzi. Nu ştim să redăm în muzică sentimentele anilor’ 20, ’30. O lume a celor care nu au niciun organ de legătură estetic cu ceea ce a fost. Nu mai există pur-sânge în nimeni şi nimic acum! Cele mai frumoase fete sunt corciturile acum!
Diana Bone: În această privinţă, bărbaţii o ştiu cel mai bine.
A. G. Weinberger: Ei, oricum, noi suntem nişte secundari, totul se învârte în jurul portalului feminine, acel portal influenţează tot ceea ce înseamnă civilizaţie, războaie, istorie, totul.
Diana Bone: Frumos spus. Ca reprezentantă a sexului feminine, sunt măgulită.
A. G. Weinberger: Toată această splendoare presupune şi responsabilitate.

“Bluesul este simplu: Sex and Money”

Diana Bone: Să ne îndoarcem la muzică. Putem vorbi despre blues ca despre o poezie?
A. G. Weinberger: Nu. Nu are niciun fel de legătură. Cei care încearcă să asimileze bluesul unor categorii sociale sunt nişte impostori. Bluesul este simplu: “Sex and Money”. A, sunt oameni care cântă blues şi au tehnică foarte bună instrumentală, că există producţii muzicale care dau un sentiment plăcut, da, sunt, există blues scris şi cântat profesional. Dar, în esenţă, bluesul este sex şi bani, nimic altceva.

sursa: dynacord.ro