Interviu cu Ioan T. Morar: „Cinecluburile, filmele şi libertatea fără aprobare de la Partid”

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu cu Ioan T. Morar și publicat în revista Arca

0
123

Interviu cu Ioan T. Morar: „Cinecluburile, filmele şi libertatea fără aprobare de la Partid”Cristian Pătrăşconiu: Care e primul film în care aţi jucat? Și de ce?

Ioan T. Morar: Începe tare discuţia, deja mă simt un fel de Robert de Niro! Aş reliefa (ce verb frumos!) trei ramuri ale răspunsului.

Prima: cred că am jucat fără să vreau în filmul Străinul, după romanul omonim a lui Titus Popovici (că doar nu se ecraniza, pe vremea aia, Albert Camus!), turnat la Arad. Eram cu mama şi cu fratele meu în oraş şi am constatat că nu vine autobuzul care să ne ducă spre cartierul Bujac, unde locuiam, toată circulaţia era oprită şi pe partea cealaltă a bulevardului se vedeau nişte oglinzi uriaşe. Am aflat că se face o filmare şi că nu avem voie să ne mişcăm. De pe o stradă adiacentă bulevardului a apărut o mulţime de muncitori cu pancarte strigînd ceva în genul „Vrem Guvern democrat/ Guvernul Poporului”. Nu m‑am speriat, ni s‑a spus că se filmează. Nu ştiam exact ce şi cum se întîmplă la o filmare, eram prea mic atunci, dar cert este că în sutele de figuranţi fără nume din scena demonstraţiei populare am fost şi eu, şi fratele meu, şi mama.

A doua: eram pionier şi primisem, de la Casa Pionierilor, un bilet gratuit în tabără la Bran, o tabără de patrule şcolare de circulaţie. La Școala din cartierul meu, cu circulaţie slabă a maşinilor, nu era nevoie de patrulă, dar asta nu a contat, a contat faptul că am prins o tabără la Bran. În afara instructajelor de circulaţie (era acolo un tînăr locotenent Virgil Vochină), am făcut multe excursii în împrejurimi. Și am văzut mai multe lucruri ciudate. Era vorba de filmări pentru Mihai Viteazul, filmul lui Sergiu Nicolaescu. Am văzut amenajată scena turnirului, l‑am văzut chiar pe Sergiu Nicolaescu în şaua unui cal. Și, undeva, pe nişte stîlpi din Bran scria că se caută figuranţi copii de trupă, băieţi care să joace în cîteva scene. Aş fi vrut foarte mult să merg, corespundeam cerinţelor, doar atît că nu eram din Bran. Voiam să merg să dau proba şi, dacă aş fi fost admis, să fi rămas cîteva zile la Bran. Responsabilul grupului nostru de pionieri arădeni nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Acum îl înţeleg, atunci nu. Și, iată, primul film în care nu am jucat.

De jucat am jucat prima dată într‑un film de cineclub, cred, făcut de Viorel Micota, era o scenă a nunţii unde îmi amintesc că am fost unul din petrecăreţi alături de Mircea Mihăieş, Luci Conopan şi de Valentin Constantin. Și, dacă nu mă înşel, alături de Ghiţă, fratele meu. Acolo am reuşit o performanţă, să nu mă uit în obiectiv atunci cînd a trecut camera prin dreptul meu.

 

C. P.: Vă amintiţi prima filmare? Prima dublă?

I. T. M.: Da, cred că asta relatată mai sus a fost prima scenă. Nu cred că s‑a tras vreo dublă, pelicula era foarte preţioasă. Iar noi foarte serioşi, toţi am jucat la potenţial maxim! Apoi am mai jucat într‑un film de Ioan Ostafi (astăzi în SUA) unde am fost selectat pentru musculatură, eram destul de solid atunci, făcusem lupte. Secvenţa cu mine a fost axată mai mult pe un braţ al meu care săpa în nisip pînă am ajuns la apă. Nu mai ştiu cum a fost fructificată secvenţa.

 

C. P.: Trac mare la debut în faţa unei camere de luat vederi?

I. T. M.: Nu era trac cine ştie ce, eram noi între noi, prieteni, nu filmam pentru cinematografia română. Ne adresam unui public mic, iar tracul era pe măsură.

 

C. P.: Cum de putea juca în filme literaţii, scriitorii înainte de 1989?

I. T. M.: La vremea aia nu eram consacraţi niciunul dintre noi, nu ştiam sigur dacă vom fi scriitori. Eram un grup de tineri curioşi, unii făceau pictură, alţii literatură, alţii teatru sau fotografie. Era un fel de magmă din care urma să ne trasăm singuri evoluţia. Și cam toţi făceam de toate, scriam, comentam, filmam. Printre scriitorii de mai tîrziu care erau acolo îi enumăr cu drag pe Mircea Mihăieş, Valentin Constantin, Viorel Micota, Ioan Pleş (un poet minunat, nebăgat în seamă), Romulus Bucur, Ovidiu şi Alexandru Pecican. Dacă am uitat pe cineva, nu e cu intenţie, e din pricina memoriei.

Puteți citi articolul în întregime aici: http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/ARCA/2021/3_2021/03_dialog_biju_3_2021.html

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here