Interviu cu Mircea Mihăieș: „Pandora din cutia statului mafiot”

0
57

Mircea MihaiesInterviu de Ramona Rusu, preluat din Newsweek.ro
Într-un interviu oferit pentru Newsweek România, scriitorul Mircea Mihăieș (64 de ani) a vorbit despre ultimele sale proiecte literare și a făcut o analiză a României aflate în zodia PSD.
Newsweek România: Domnule Mircea Mihăieș, ce urmează după „Ulysses, 732. Romanul romanului“? Va fi o continuare?
Mircea Mihăieș: Sunt un mare iubitor de „continuări“ în materie de literatură. Mi-au plăcut încă din copilărie „urmările“, „adăugirile“, „rescrierile“ și cam tot ce se leagă de ideea de roman foileton. Mă despărțeam cu greu de eroii romanelor lui Dumas sau Paul Féval și abia așteptam să-i reîntâlnesc în noi ipostaze. În privința propriului meu scris, am aspirat mereu la coerență. Ea n-a fost întotdeauna vizibilă, iar unii prieteni chiar mi-au reproșat că „sar de la una la alta“.
De fapt, puneam atunci bazele viitoarelor mele zone de investigație critică și de istorie literară. Din fericire pentru mine, lucrurile încep să devină palpabile. Nu-mi dau seama dacă scrisul meu are vreo valoare, dar edificiul e oarecum conturat. Mă aflu în faza în care încerc, precum dulgherii lui Salinger, „să înalț grinzile acoperișului…“. După „Ulysses, 732“ a apărut, aproape de la sine, ideea unei cărți dedicate protagonistei marelui roman joycean, Molly Bloom.
Va fi o „biografie ficțională“ a uneia dintre cele mai izbutite expresii ale feminității din literatura occidentală a ultimilor o sută cincizeci, o sută șaizeci de ani. Ea se așează firesc, în contextul revoluției moderniste, alături de „clasicele“ Anna Karenina, Emma Bovary și Eula Varner-Snopes (din trilogia The Hamlet, The Town, The Mansion a lui William Faulkner). Cele trei personaje menționate se sinucid. Nu și Molly Bloom. Toate patru își înșeală soții — însă numai Molly construiește o teorie a infidelității, pornind de la experiența prin care trecuse alături de primul (și singurul) ei amant.
Va fi, din nou, o carte masivă, dar nu chiar atât de „monstruoasă“ cât „Ulysses, 732“. Și, ca să închei socotelile cu James Joyce, mă gândesc la o a treia abordare a creației lui, o arheologie a ultimei sale capodopere, „Finnegans Wake“. Așadar, o posibilă trilogie. Într-un alt plan, cartea despre Molly Bloom alcătuiește, alături de două lucrări anterioare ale mele, una dedicată detectivului Marlowe, al lui Raymond Chandler, cealaltă „marinarului metafizic“, Corto Maltese, tot un fel de trilogie. Adică o suită de „biografii“ cât se poate de „reale“ ale unor personaje pur ficționale.
(…)
Vă regăsim tot mai rar în spațiul public, după ani în care ați fost unul dintre cei mai importanți analiști politici. De ce această retragere?
Nu știu cât de „importante“ au fost analizele mele din perioada 1990-2012, când am scris săptămânal cel puțin unul-două articole despre viața publică din România. Ele au reprezentat mai degrabă o auto-terapie, un efort de a-mi păstra mintea limpede în vremuri de confuzie ideologică și existențială. N-am avut o agendă politică, ci una, aș zice, morală: am încercat să aplic regulile bunului-simț unui domeniu care acaparase total viața publică a țării.
Am detectat, de la bun început, o „nepotrivire“ între felul în care aș fi vrut eu să se desfășoare lucrurile și modul cum votează mare parte din populația țării. Sunt, fără nicio ezitare, un adept al valorilor clasice occidentale. Sunt pro-european și pro-american. Cred că acești doi poli, Europa Occidentală și Statele Unite, au reușit o extraordinară sinteză civilizațională. În ciuda crizei prin care trec astăzi, hărțuite fiind de o ideologie stângistă cinică și iresponsabilă, adică de multiculturalism și corectitudine politică, ele au edificat singurele societăți în care demnitatea și prosperitatea umană au mers mână în mână.
Mă întristează profund, din aceste motive, cecitatea, la unii, abjecția la alții, prin care sunt puse sub dubiu necesitatea alianțelor noastre cu Europa și America. În realitate, nici măcar nu avem de ales: ori cu Occidentul, ori cu Neantul. Ceea ce s-a petrecut în ultimii șapte-opt ani în România este, din acest punct de vedere, șocant. Grupările politice care au înșfăcat puterea prin lovitura de stat parlamentară din vara lui 2012 reprezintă revanșa celor care, timp de douăzeci de ani, păreau să fi pierdut războiul cu modernizarea României. Emblema bicefală Victor Ponta – Crin Antonescu a readus în viața publică rânjetul scabros al bolșevismului.
Din acel moment, am intrat în logica partidului unic, indiferent că s-a numit USL ori PSD. În jurul lor se bălăngăne niște sateliți clientelari sau, pur și simplu, goliți de orice conținut politic ori moral. În forme atroce, mergând de la dictatură legislativă la represiune fizică, modelul instaurat de formațiunile cleptocratice moșite de Ponta și Antonescu domină astăzi autoritar scena publică. Stupefiant, politica lor aberantă, profund anti-democratică, este sprijinită de cvasi-totalitatea televiziunilor și a presei scrise.
Nu m-am retras, așadar, ci am simțit că nu mai am loc într-un mediu politic trucat și profund toxic. După două decenii de publicistică „la baionetă“, e limpede că nu mai interesează pe nimeni opiniile mele. Ba, dimpotrivă, iritarea față de ceea ce scriam atinsese, prin 2010-2012, cote isterice. Prin aserțiunea „nu m-am retras“ înțeleg că scriu în continuare, ba chiar mai intens decât în ultimii treizeci de ani. Doar că, deocamdată, nu cred că am de spus ceva relevant despre elucubrațiile vieții noastre publice.
Am ajuns la vorba unui prieten, care vedea în activitatea mea jurnalistică o pură pierdere de vreme: „Articole nervoase pot scrie și alții, dar cărțile ți le scrii doar tu!“. Avea perfectă dreptate. Dar tot n-am scăpat: pentru Nicolae Breban, sunt tot „băiatul ăla care înjură la «România literar㻓!
(…)
Mai există salvare?  
Evident că există! Dacă n-am fi convinși de asta, ar trebui să ne sinucidem cu toții. Mă îngrijorează însă profund un lucru. El nu se referă la clasa politică. E vorba de populația României. Nimic din abuzurile, din deciziile nerușinate, din iresponsabilitatea guvernanților n-ar fi posibile fără sprijinul masiv al votanților. Aici s-a pierdut marea bătălie: prin apariția unei pături majoritare dominate de egoism, incompetență, analfabetism civic.
Și, de ce să n-o spun, prostie crasă. Așa se explică de ce manipulările grosolane din ultimii ani și-au atins de fiecare dată ținta. Asistăm, ca într-un coșmar, la efectul devastator al unor lozinci reciclate din bătăliile politice ale anilor ’90. Atunci, inamicul era la îndemână și se putea acționa asupra lui cu bâta minerească: „trădătorul“ Coposu și ciocoiul Rațiu, care le dădeau tinerilor droguri și dolari multiplicați la xerox.
Astăzi, el e mai abstract, dar la fel de viu în mintea înfierbântată a sprijinitorilor lui Dragnea și Tăriceanu: Soros, Bruxelles-ul, străinătatea, America. Și, evident, băncile și evreii. Prin câțiva demenți asiduu și inexplicabil curtați de televiziuni, cartea anti-semită a început să fie și ea jucată la scenă deschisă. Ceea ce ne trimite în plină barbarie, în zona coșmarescă unde se plămădesc violențele și asasinatele în masă. Asta își dorește România?
Lipsa de reacție a omului de rând reprezintă o încurajare cât se poate de directă pentru pegra revanșardă aflată nu doar la marginea societății, ci și în miezul administrației
publice. Iar cei de la putere par tot mai deciși să nu excludă din vastul lor arsenal de infamii nici această armă.
Cât de importante credeți că mai sunt protestele? 
Protestele sunt foarte importante. Din păcate, ele par a fi ultima soluție la care poate recurge partea responsabilă, educată și productivă a societății. Vrând-nevrând, cetățeanul suplinește uluitoarea, deprimanta și, finalmente, ticăloasa lipsă de eficacitate a ceea ce, cu multă generozitate, se numește „opoziția parlamentară“.
N-a existat, în ultimii șase ani, nici măcar o încercare de a se opune cu adevărat tăvălugului pesedist. Dacă PNL a mimat, în ultimul an, un soi de opoziție, celelalte partide, în care naivii și-au pus mari speranțe, au capotat lamentabil. Ei sunt doar actorii ratați dintr-o operetă afonă, pe care n-o mai ascultă nimeni, dar e prezentă în repertoriu pentru că așa a decis un regizor senil. Îi văd, uneori, la televizor și mi-e aproape imposibil să-i disting de primitivii din PSD.
Arată aceeași puținătate a minții și aceeași lipsă de caracter. Privindu-i, îmi aduc iarăși aminte că partid vine de la parte, și că ei servesc strict interesele părților, grupărilor și găștilor care i-au trimis, și pe banii mei, să-mi decidă soarta. S-a întâmplat ceva rău cu noi, ca popor. Probabil mulți dintre români se așteptau ca primirea în Europa să însemne o revărsare de bunăstare peste capetele noastre. Am uitat, în lungile decenii comuniste altoite pe un „spirit al locului“ dedat la furtișaguri și leneveală, că intrarea într-un club de elită presupune și respectarea unor reguli severe. N-aș spune că suntem incompatibili cu ele, dar nici că reprezintă aspirația fierbinte a milioane de români care au ridicat „descurcăreala“ și „aranjamentul“ la nivel de artă de a trăi și de a se acomoda împrejurărilor. În acest context, protestele par a fi ultima armă rezonabilă a unei părți a populației care nu mai suportă batjocura la care este supusă cu un cinism fără echivalent în ultimii treizeci de ani. Din păcate, ele nu vor duce la rezultate palpabile. Alianța PSD-ALDE s-a perfecționat în știința de a deturna sensul protestelor, prezentându-le fie drept „intervenții“ ale unor puteri străine (exact așa cum proceda și Ceaușescu), fie ca încercări de lovituri de stat ale unor grupuri interne.
Eu, unul, tare aș vrea să întâlnesc aceste grupuri! Și asta înainte de a se ajunge la confruntări sângeroase. Scenariul nu e absurd. Ba chiar aș spune că e luat foarte în serios în laboratoarele pesediste. Deocamdată, nu îi sperie nimic. Au suficiente forțe polițienești să înăbușe chiar și demonstrații de două-trei sute de mii de oameni. Vor intra cu adevărat în panică atunci când în stradă vor fi un milion de protestatari. E capabilă societatea românească să mobilizeze această cifră? Mă îndoiesc! Prin urmare, emoțiile clicii de la putere nu sunt nici ele prea mari.
Puteti citi interviul in intregime aici:
https://newsweek.ro/interviuri/mircea-mihaies-pandora-din-cutia-statului-mafiot

Follow me
Follow me

Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here