Interviu cu regretatul regizor Andrzej Wajda. „Solidaritatea era o măreaţă cauză comună“

0
44

Andrzej Wajda aArticol preluat din Adevărul
Celebrul regizor polonez Andrzej Wajda a murit pe 9 octombrie. Câştigător al premiului Oscar pentru întreaga activitate, Wajda a fost un personaj central al cinematografiei poloneze. Adevărul.ro publică un interviu din 2015 cu regizorul, publicat pe portalul Poland.pl.
Într-un interviu acordat Magdalenei Majewska pentru portalul Poland.pl în anul 2015, regizorul rememorează începuturile sale artistice, dar şi începuturile cinematografiei poloneze, naşterea Solidarităţii şi fenomenul şcolii de film poloneze.
Magdalena Majewska, Polska.pl: Care film consideraţi că este cel mai important şi care este cel mai bun din cariera dumneavoastră?
Andrzej Wajda: „Cenuşă şi diamant“ (1958), care descrie cel mai bine cum ne raportăm la Cel de-al Doilea Război Mondial, încă îmi pare cel mai important film, având în vedere că mi-a oferit un nou început pentru Şcoala de film poloneză, a fost o nouă voce. Iar în ceea ce priveşte cel mai bun film al meu, ar trebui să spun, fără să mă gândesc un moment, că e „Omul de marmură“, filmat în 1976. Niciodată în întreaga mea viaţă nu am avut un scenariu atât de interesant şi original la dispoziţia mea. Autorul lui, Aleksander Ścibor-Rylski, a combinat cu succes două teme: un lucrător stahanovist din anii ‘50 şi o fată, jucată superb de Krystyna Janda, care vrea să facă un film despre el, în anii ‘70. Deci pentru ea, anii ‘50, pe care vrea să-i aducă pe ecran, sunt un trecut îndepărtat. Şi în asta constă puterea filmului: arată realitatea anilor ‘50 prin ochii unei tinere fete care trăieşte în anii ‘70. Este ceva în filmul acesta, ceva absent din alte filme de acest gen din statele socialiste, în principal faptul că un zidar stahanovist din anii ‘50 vorbeşte, în propriile cuvinte, pentru toţi muncitorii şi ţăranii. În realitate, era guvernul partidului muncitorilor şi ţăranilor care vorbea pentru muncitori şi ţărani. Şi aici, dintr-o dată vine un individ, un muncitor care vorbeşte sincer, aderesându-se guvernului, şi spune ce gândeşte despre acţiunile acestuia. Nu s-a mai întâmplat niciodată în cinematografia blocului estic. Tranzacţia politică în Polonia după 1970, ca urmare a tragicelor evenimente de pe Coastă, a făcut posibilă filmarea acestei pelicule. Am aşteptat 13 ani ca să fac „Omul de marmură“, până când Edward Gierek a venit la putere cu alţi politicieni, inclusiv Józef Tejchman, care a făcut proiectul meu posibil.
Care au fost începuturile prestigioasei şcoli de film poloneze?
Filmul polonez, încă de la început, din 1945, a fost creat de însuşi creatorii de film. Studioul de film „Czołówka” (Opening Credits) al Armatei Poloneze datează din 1945. Aceştia erau prietenii noştri vechi care, încă dinainte de Cel de-Al Doilea Război Mondial, au pus bazele unei cinematografii ambiţioase şi artistice. Teoretizau mai mult despre cinema decât chiar practicau, şi aici noi posibilităţi au început să apară. În ciuda restricţilor cenzurii şi a dificultăţiilor, cinematografia poloneză a apărut chiar după Cel de-al Doilea Război Mondial, deoarece Wanda Jakubowska a filmat „Ultima fază“. Nimeni nu mai văzuse Auschwitz-ul pe ecran, chiar dacă toată lumea ştia de acest lagăr de concentrare nazist. Aleksander Ford a făcut „Border Street“, toată lumea ştia despre ghetou şi despre revolta din ghetoul din Varşovia. Dar realitatea a fost prezentată doar în film. De asemenea, eu am făcut „Canalul“. Revolta din Varşovia era un fapt binecunoscut, dar nimeni nu văzuse scenele din canal. Si aceste trei filme au dovedit că nu facem filme doar pentru publicul polonez, că avem poveşti care pot să captiveze interesul unei lumi întregi. Iar ei au făcut faţă războiului în felul în care noi l-am trăit. Mai târziu, multe dintre filmele lui Andrzej Munk şi ale altor prieteni din industria filmului polonez au brodat pe acest subiect.
Şi care este starea cinemaului contemporan?
Cinematografia după 1989, care a trebuit să treacă de la a fi proprietatea statului, cum era în Republica Populară Polonia, la o stare de completă libertate, departe de orice restricţii financiare sau de temă, libertate pe care întreaga noastră ţară a câştigat-o într-un final, s-a găsit, în mod evident, într-o situaţie complet nouă. Cu siguranţă situaţia era foarte dificilă, deoarece primele filme din Vest, mult aşteptate de public, mai ales cele americane, au început să treacă graniţa. Aşadar, cinematografele ofereau producţii străine. Atunci, noi, cei de la Asociaţia Cineaştilor Polonezi, credeam că suntem responsabili pentru industria filmului polonez. Am înfiinţat Comitetul pentru Protecţia Cinematografiei. Am înţeles repede că fără o lege nouă a cinematografiei, la fel ca cele pe care ţările vestice le aveau, în special Franţa, nu puteam face nimic. În momentul în care legea a intrat în vigoare, acum zece ani, ideea comercializării nu s-a răspândit în întreaga industrie a filmului polonez. A făcut posibil pentru Institutul Filmului Polonez să ofere finanţare iniţială pentru ca un film să poată fi produs, adică pentru scenariu şi realizarea conceptului filmului. Apoi, sunt regizorii care au iniţiat riscul unul film, nu producătorii. Ei creau schiţe ale filmelor pe care le-ar plăcea să le facă şi abia apoi proiectul ajungea la un producător. Era mai mult potenţial pentru filmele de calitate şi debuturi. Erau destul de interesaţi să câştige cât mai multe premii la festivalurile internaţionale. Cinemaul polonez s-a reîntors în Europa şi chiar mai departe, cum a demonstrat Oscarul pentru „Ida“, filmul minunat al lui Paweł Pawlikowski.
Unul dintre cele mai importante filme premiate cu Palme d’Or la Cannes este „Omul de fier“ din 1981. Este unic în modul în care captează şi portretizează momentele care fac istorie.
O astfel de coincidenţă se întâmplă rar, şi asta deoarece când un nou trend social începe să apară este foarte greu să-l arăţi cu degetul, şi chiar mai greu să-l araţi pe film. Naşterea mişcării „Solidaritatea“ a fost atât de rapidă, atât de ameţitoare, încât am înţeles că un film trebuia făcut imediat, în special pentru că am crezut că Solidaritatea nu va câştiga din prima încercare. Am crezut că autorităţile comuniste vor frâna viitoarele democratizări anunţate de Solidaritatea şi exact aşa s-a întâmplat. Legea marţială care s-a proclamat în Polonia pe 13 decembrie 1981 a făcut exact acest lucru. Acest fapt m-a convins să încep să filmez chiar atunci, dar am reuşit doar pentru că acei protagonişti au apărut mai devreme în „Omul de marmură“ şi era o continuare. Erau camere pornite la documentarul din anii ‘80 „Şantierul Naval şi Muncitorii“, care era filmat atunci. „Muncitorii din ‘71“ al lui Krzysztof Kieślowski a fost făcut mai devreme.
 
Puteți citi interviul în întregime aici:
http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-regretatul-regizor-andrzej-wajda-solidaritatea-era-mareata-cauza-comuna-1_57fbab4a5ab6550cb86e6a55/index.html

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here