INTERVIU Nicu Covaci, fondator Phoenix: „Pentru mine, bătaia a fost ruptă din Rai“

0
144

Interviu preluat de pe site-ul adevărul.ro
nicu covaciCompozitorul şi interpretul Nicu Covaci (67 de ani) a povestit pentru „Weekend Adevărul“ cum în copilărie, din cauza caracterului neastâmpărat, mama lui era nevoită să-l mai pună la punct cu câteva palme.
„Weekend Adevărul“: Ce a fost Nicu Covaci până la Phoenix?
Nicu Covaci: Înainte de Phoenix, eram un copil fără tată. Uite, acum realizez că niciunul dintre cei care au făcut parte din prima formulă a formaţiei nu avea tată. Cinci băieţi fără tată. Nu mai ţin minte care era povestea fiecăruia dintre noi, în ceea ce mă priveşte tatăl meu se afla în puşcărie. A fost legionar şi din acest motiv a ajuns să fie arestat. Cred că aveam 1 an sau 2 ani când l-au luat. Până la 11 ani, nu l-am cunoscut, nu am ştiut că am tată. Maică-mea, de spaimă, ca să nu scape hăţurile – eram un copil plin de energie –, mă ţinea din scurt. Am luat la bătaie când eram mic cât pentru patru. Pentru mine bătaia a fost ruptă din Rai. Îi mulţumesc la nesfârşit pentru că a procedat aşa cu mine. În acelaşi timp, a fost extrem de atentă cu educaţia mea. A plătit profesor de germană, profesor de engleză şi profesor de pian ca să-mi ofere o educaţie cât mai bună.
A fost şi mamă, şi tată, cum s-ar spune…
Da. Părinţii mei au divorţat imediat după arestarea tatălui, aşa s-au gândit că e mai bine. Cred că tata a acceptat să facă asta pentru mama şi pentru mine, să nu avem necazuri cu poliţia. În perioada anilor de puşcărie, sora lui mergea lunar după el pe unde era mutat şi mama afla veşti despre el. Cea mai lungă perioadă a stat la canal, Auschwitz-ul românesc. A reuşit, totuşi, să supravieţuiască. Când s-a întors acasă, toată lumea a încercat să-l susţină. Nu s-a mai recăsătorit cu maică-mea, însă relaţia mea cu el a fost una bună. Era un bun gospodar şi de la el am prins talentul de a repara sau a face tot felul de chestii tehnice.
Cum a reuşit mama dumneavoastră să facă rost de bani pentru meditaţii, într-o perioadă în care majoritatea oamenilor trăiau foarte greu?
Maică-mea era croitoreasă. Era zi şi noapte pe maşina de cusut, fiind foarte pricepută şi vestită în Timişoara. Toată protipendada oraşului venea la ea să-şi facă rochii. Pe urmă, s-a angajat şi la croitoria teatrului din oraş şi, cu ce mai făcea acasă, se descurca suficient să mă întreţină şi să mă educe. Aşa că mi-a plătit tot. La 3 ani, eu am început să scriu şi să citesc. M-a dat la şcoala germană din oraş, una dintre cele mai riguroase.

„Eram cel mai bun iodler din clasă“

A fost greu pentru neastâmpăratul Nicu Covaci să fie elev?
Nu, la şcoală a fost bine. Eu, ştiind să scriu şi să citesc, am învăţat mai repede germana decât colegii mei, plus că făceam şi meditaţii. Eram tare mândru deoarece devenisem cel mai bun iodler (n.r. – cântăreţ de triluri tiroleze) din clasă. Tot atunci mă jucam cât puteam de mult la teatru, unde unchiul meu, actorul Gheorghe Stoian, destul de cunoscut la vremea aceea, mă lua deseori cu el.
Când aţi pus mâna prima dată pe o chitară?
Eram copil, să fi avut vreo 8 ani, şi mă plimbam prin parc, prin Timişoara. Iar acolo era un student care cânta la chitară. În jurul lui erau o grămadă de gagici care ascultau. Eu, pe vremea aceea, mă chinuiam cu o muzicuţă. M-am apropiat şi, la un moment dat, am început să fac acompaniament după ureche. Tipul a început să râdă şi m-a chemat lângă el să cântăm împreună. L-am întrebat la ce cântă şi mi-a răspuns că e o „balalaică“. Am plecat apoi acasă şi am înnebunit-o pe mama de cap că eu vreau „balalaică“. „Ce mă, eşti nebun! Cum balalaică?“, mi-a spus ea. „Păi uite, am văzut în parc pe cineva cântând la ea şi mi-o plăcut“, i-am zis eu supărat. A văzut apoi despre ce este vorba şi mi-a luat chitară. Dar şi aici a găsit de cuviinţă că am nevoie de profesor.
Totul se făcea la standarde înalte…
Exact. Eu făcusem înainte pian, aşa că ştiam ce înseamnă note şi am prins repede. Tot ce am învăţat am învăţat pe notele de la pian.
Primul concert?
În brigada artistică a Şcolii nr. 2, din Timişoara. Pe la 15 ani eram instructor al brigăzii, fiind cel mai exersat în ale muzicii. La vremea aceea, Moni Bordeianu cânta la tobe. Cu brigada asta, care avea şi dansuri şi alte reprezentaţii artistice, am fost la un festival naţional la care am luat locul doi. A fost primul meu contact cu „dinozaurii“ din cultură.
Ce s-a întâmplat?
Păi, am fost taxaţi şi nu am luat locul întâi pentru că eu mi-am permis să cânt o piesă a formaţiei The Shadows. Organizatorilor nu le-a plăcut imprimeul acesta occidental, aşa că ne-au taxat şi am luat doar locul doi. Brigada s-a desfiinţat, dar orchestra a continuat şi ne-am luat numele de „Sfinţii“. Aceasta a fost prima denumire a formaţiei care avea să devină „Phoenix“. Numele a fost schimbat deoarece prima denumire putea să ne facă probleme, fiind prea religioasă.
Ce materii v-au plăcut la şcoală?
În şcoală am făcut mult sport. Înot, mai ales, şi eram destul de bunicel. Aveam aptitudini, iar asta s-a demonstrat mai târziu, când mi-am luat atestatul de scafandru. Dar cel mai interesant este că eram un foarte bun balerin (râde). Îţi vine să crezi? În primul trimestru din clasa a IV-a am fost trimis la o clasă de coregrafie la Cluj. Am plecat acolo, precum copilul mamei, cu două valize de haine etc. Mi-au dispărut în două săptămâni toate, inclusiv lănţişorul de aur de la gât. După o vreme, l-am văzut pe un coleg dintr-un an mai mare cu lanţul la gât. Am înnebunit de nervi, şi am început să dau în el. Au venit profesorii, a fost hărmălaie mare, în cele din urmă m-au dat afară şi m-am întors acasă. Vă imaginaţi că puteam să ajung balerin (râde)… Tot răul spre bine!
Dar matematica, fizica…
La început îmi erau complet străine. Dar am avut noroc cu mama unuia dintre colegii mei, profesoară de chimie, care ne-a luat la bani mărunţi şi ne-a pus la treabă, atât la chimie, cât şi la fizică. Am ajuns, astfel, să termin clasa a VIII-a cu 10 la fizică. Dar liceul l-am făcut la Arte Plastice, ca şi facultatea.

A pictat o pânză de 46 de metri lungime şi 6 metri înălţime

Dacă n-ar fi fost muzica, aţi fi făcut carieră în pictură?
Cred că da. Am avut o perioadă în care muream de foame în Germania, după fuga din 1977, nu mai aveam concerte. Am pictat mult atunci. Am rămas surprins să văd că oamenii îmi cumpără tablourile. Imaginează-ţi că eu am realizat cea mai mare pictură în pânză din lume, pe care autorităţile din Osnabrück n-au reuşit să o bage în „Guinness Book“. Tabloul are 46 de metri lungime şi 6 metri înălţime şi se numeşte „Gladiator 2000“ (foto jos). Am avut discuţii pentru o reproducere a acestei opere cu oficialităţile din Craiova, care doresc ca oraşul lor să fie Capitală Culturală Europeană. Le-am spus că pot face unul de 100 de metri. Ştii ce mi-au spus, după ce, iniţial, ajunsesem la o înţelegere? Că n-au unde să-l pună. Zi că nu e nebunie în ţara asta…
Nemţii au găsit loc pentru „Gladiator 2000“?
Da, în cea mai mare sală de sport din oraş.
Ce pictori vă înfluenţează lucrările?
Sunt un admirator al impresionismului. Îmi plac Van Gogh, Gauguin, dar şi Picasso.
Din câte ştiu, în timpul perioadei petrecute la Osnabrück, aţi participat şi la punerea în scenă a operei „Jesus Christ Superstar“…
Am pus două opere atunci în scenă. Eram aranjorul orchestrei muzicale. E vorba de „Evita“ şi „Jesus Christ Superstar“… Dar nu era de mine munca asta. Era mare bătaie de cap cu orchestra. Mie îmi place să fiu pe scenă, nu în spatele cortinei…

„Era Ion Iliescu“

Să revenim la tânărul Covaci. Când v-aţi tuns ultima oară? Adică să vă daţi coada jos…
Mai tai din ea, din când în când, dar coada o am de la începuturile Phoenix. Am avut şi noroc că muzica noastră se preta la multe producţii cinematografice şi am fost destul de isteţi, pe vremea studenţiei, să cerem de la reprezentanţii industriei filmului nişte legitimaţii prin care să se ateste că suntem cascadori. Astfel, de câte ori ne oprea miliţia, arătam aceste documente…
Vă opreau des pe stradă?
Ooo… Se întâmpla des, însă, datorită meseriei, pentru care aveam patalama, eram liberi să purtăm barbă şi plete mari… Necazuri mai mari, legat de acest aspect, am avut la finalul Institutului de Arte Plastice. După ce că arătam cum arătam, ca un haiduc venit din codru, am şi refuzat să devin membru de partid, aşa că boşii de la Institut mi-au interzis să mă prezint la examenul de diplomă. Am fost respins de două ori. La al doilea refuz, am plecat, plin de nervi, de la facultate şi m-am dus glonţ la Comitetul Judeţean de partid, decis să fac scandal. Am intrat acolo destul de nervos şi am luat-o la fugă pe scări…
Ce intenţionaţi să faceţi?
Nu ştiu. Eram complet nebun, simţeam nevoia să sparg ceva, să fac scandal. Miliţienii alergau după mine pe coridoare şi, la un moment dat, văd o uşă deschisă pe la etaj şi dau buzna acolo… Înăuntru era un tip mititel de statură, cu ochelari pe nas, şi cu un vraf de cărţi în braţe. „Ce-i? Ce-i?“, a întrebat el. Eu am început să urlu: „Vreau să mă lăsaţi să-mi dau examenul, ce-aveţi cu mine?“. Eu arătam ca un nebun scăpat de la psihiatrie, dar omul, foarte calm, mă întreabă: „Dar dumneavoastră nu sunteţi de la Phoenix?“. „Ba da!“, urlu eu. În timpul ăsta, miliţienii intră în birou, însă omul cu ochelari îi invită să iasă afară. Pune mâna pe un telefon, sună la facultate şi le solicită să mă accepte să-mi dau examenul…
 
Cine era? Vreun ştab de la PC?
Era Ion Iliescu.
Aţi dat examenul?
L-am şi luat.
V-aţi mai întâlnit apoi cu Ion Iliescu?
O dată, prin anii ’90.
 

„Am spart piaţa cu «Hei, tramvai!»“

nicu covaci„Weekend Adevărul“: Deja nu mai putem vorbi de Nicu Covaci, fără să vorbim de Phoenix. Cum au fost începuturile formaţiei?
Nicu Covaci: Noi, atunci, am făcut o şcoală extraordinară din cover-uri. Eram cinci în trupă: eu, Moni Bordeianu, Béla Kamocsa, Pilu Ştefanovici şi Claudiu Rotaru. Cântam The Shadow, Beatles. Şi acum, dacă vrei, îţi cânt nu una sau două piese Beatles, ci zeci. Primele noastre albume erau influenţate de acea muzică şi ne plăcea ce făceam…
Se vindeau albumele?
Uite, aici e o chestie de subliniat. La vremea aceea, Margareta Pâslaru era cel mai bine vândut artist de la noi, cu 80.000 de discuri vândute. Când am apărut noi, prin 1968, cu „Hei, tramvai!“, am vândut 180.000… Am spart piaţa. Au venit şi celelalte albume care s-au dat în sute de mii de bucăţi. „Cantafabule“ (n.r. – apărut, dintr-o greşeală, cu denumirea de „Cantofabule“) a ajuns la 400.000 de discuri, record absolut…
Cum aţi trecut la genul etno-rock?
Influenţa occidentală a durat până când s-a întors Ceauşescu din Coreea de Nord, în 1971, şi a emis acele teze prin care cerea să se promoveze, în muzică şi în arte, în general, folclorul naţional. Am fost blocaţi o perioadă. Tot repertoriul nostru era influenţat de formaţiile mari ale Occidentului. La mare, cântam în fiecare vară câteva luni şi, dintr-o dată, autorităţile au cam început să ne treacă pe tuşă. Atunci l-am luat pe Ioji Kappl şi am stat închişi în casă vreo trei luni de zile pentru a căuta o soluţie. Spre norocul nostru, am găsit printre discurile de la Electrecord câteva cu muzică cu datini şi ritualuri precreştine din România şi Balcani. Am început să bibilim, să dăm din corzi şi aşa am scos „Cei ce ne-au dat nume“. Am găsit astfel un nou drum muzical. Noi am creat etno-rock. În aceste condiţii, autorităţile nu au avut ce să mai facă şi au început din nou concertele. După un an, a apărut „Mugur de fluier“, care era deja o muzică mai elaborată, mai matură. Iar apoi, „Cantafabule“… Ce să mai spun, am luat-o razna (râde).

Phoenix, fabrică de bani pentru comunişti

Eraţi o fabrică de bani?
Gândeşte-te că noi umpleam un stadion cu oameni. Se încasau 500.000 de lei pe vremea aceea, iar noi luam 10%, deci 50.000 de lei. Câte 10.000 de lei de fiecare. Erau cinci salarii bune în România, câştigate în două ore. Le-am făcut băieţilor carnete CEC, ne luam, dacă asta doream, maşină în câteva luni. Eu tot ce am câştigat am băgat în aparatură. O aduceam de afară. Cred că, la acea oră, eram singurul în stare să poată susţine un concert pe stadion. Nu mai exista o aparatură de acest fel în România. Inclusiv „Cenaclul Flacăra“ s-a bazat pe aparatura mea în perioada de început. Era atât de mare interesul să ţinem concerte, încât, la un moment dat, deşi oficial interzişi, organizam spectacole.
Era statul mai interesat de bani decât de păstrarea unei oarecare legalităţi? Să înţeleg că cei 450.000 de lei luaţi după un concert ţinut pe stadion adormeau vigilenţa ideologică a partidului?
Statul lua ce lua, dar alţii se îmbogăţeau. Cine stătea să numere zecile de mii de spectatori de pe stadioane, sau dacă toţi luau bilet? Erau mulţi alţii care îşi umpleau buzunarele de pe urma concertelor noastre. Ce, crezi că s-a schimbat ceva? Tot ei sunt la putere şi acum sau copiii lor. Dar asta e… Comunişti de pe vremea aceea sunt marii capitalişti de acum.
Că aţi menţionat de „Cenaclul Flacăra“… Cum aţi colaborat cu această mişcare culturală?
Păi, dacă mă gândesc bine, eu am pus umărul la înfiinţarea lui. Am fost ca un părinte din umbră. Adrian Păunescu a venit la Timişoara să vorbească cu mine. A apelat la un asistent de la Institutul de Folclor, care m-a abordat şi mi-a spus că un poet, sosit recent din America, vrea să vorbească cu mine. Ne-am întâlnit şi i-am zis: „Ok, dacă ai fost în America, ai auzit de Bob Dylan?“. „Nu numai că am auzit, dar l-am şi văzut în concert“, mi-a răspuns Păunescu. Atunci m-a dat gata. Ăsta era unul din visele mele, să-l văd pe viu pe Bob Dylan. Şi dintr-o dată am avut un mare respect pentru el. A continuat şi m-a întrebat: „Cum s-ar putea face să îmbinăm şi noi aşa frumos poezia cu muzica, cum face Dylan în concertele sale?“.

Despărţirea de Adrian Păunescu

Părea o idee bună pentru ideologia comunistă, ţinând cont că Dylan, la vremea aceea, era un critic sever al societăţii americane?
Sigur. Dar Dylan critica tot ce era rău sau ce consideram noi, ăştia mai răzvrătiţi, că era rău politic şi social… Nu ştiu dacă a avut vreo directivă politică. Cred că Păunescu dorea, iniţial, să promoveze câţiva tineri poeţi cu ajutorul unor concerte. Publicul nu vine în masă când cineva recită poezii, dar dacă le cântă, e altceva… Am stabilit atunci ca, în perioada în care Phoenix avea concert în Bucureşti, să organizeze o întâlnire cu poeţii de care mi-a vorbit, să vedem ce putem face. A aranjat totul şi ne-am văzut la Liceul „Rosetti“, în sala de sport. Erau vreo 200 de oameni, numai tineri. Nu erau toţi poeţi, bineînţeles, mulţi veniseră să vadă experimentul. Am cântat, am mai tras o duşcă, şi uite aşa, a apărut, „Cenaclul Flacăra“… O perioadă a fost bine, dar după câţiva ani, m-am certat cu Păunescu.
De ce?
Hai să-ţi zic cum a fost. Ne aflam la Iaşi. Sala Sporturilor gemea de oameni. Noi eram în spate şi beam o bere, eu deja o cam luasem razna (râde). Cântam pe vremea aceea într-o manta de catifea neagră, aurită pe la revere şi cu un brâu la mijloc… Eram senzaţie, păream un preot din Antichitate. Vine Păunescu la mine şi îmi zice: „Ce, tu aşa vrei să ieşi pe scenă?“. Eu mă uit chiorâş la el şi îi dau replica: „Ai vreo problemă?“. „Aşa nu ai voie să te urci pe scenă“, spune el, de faţă cu o grămadă de oameni. Lucrul ăsta m-a enervat la culme, m-am ridicat, mi-am luat sculele şi am plecat. L-am lăsat în beznă şi fără sonorizare. Aşa s-a rupt relaţia…
Regretaţi că aţi făcut asta?
Nu. N-ar fi trebuit să se ia de mine. Nu cu mine trebuia să-şi arate aerele de şef. Adevărul e că i se suise la cap. Stadionul sau sălile de concert se umpleau pentru Phoenix, nu pentru el. Recunosc că Păunescu era un tip extraordinar. Era bolovănos. Avea nişte texte grele, nişte fraze grele, te lovea când spunea ceva, vibrau nervii în tine. Iar asta plăcea publicului… Dar, la vremea aceea, Phoenix era vedeta.
Puteţi citi interviul în întregime aici:
http://adevarul.ro/entertainment/muzica/interviu-nicu-covaci-fondator-phoenix-pentru-mine-bataia-fost-rupta-rai-1_54538a170d133766a867b5b7/index.html
 
sursa: adevărul.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here