JOE SATRIANI LA SALA POLIVALENTĂ (12.10.2015)

0
13

Galerie foto de Iulia Radu (click aici!!!)
Galerie foto de Iulia Radu (click aici!!!)

Articol de Iulia Radu
Aseară, Joe Satriani mi-a demonstrat (dacă mai era nevoie!) că acolo unde e melodie, succesul este garantat. Sigur, poate că nu are charisma, pletele, hainele colorate ale lui Steve Vai și nici nu vorbește la fel de mult ca el, poate că nu face la fel de multă gimnastică precum Yngwie Malmsteen, dar pasiunea, emoția se simte în fiecare notă cântată de Joe Satriani. Pleci de la concertele lui fredonându-i piesele, iar acesta cred că e un mare atuu. Îl văd pentru a doua oară pe Joe Satriani. M-a impresionat și de data aceasta prin lejeritatea și bucuria cu care cântă, numărul impresionant de efecte expuse ca într-o expoziție pe scenă, faptul că nu am văzut niciun gest teatral în evoluția lui scenică. La fel ca în 2013, a urcat pe scenă alături de Marco Minnemann (baterie), Bryan Beller (bas) şi Mike Keneally (keyboards şi chitară, excepțional la ambele). În proporție de 80%, setlistul a fost diferit față de cel de acum doi ani. E drept că au fost unele momente în care m-a „pierdut” printre notele înșirate cu repeziciune pe griful chitarei, dar la fel de adevărat este că a știut să mă „recucerească” de fiecare dată și să mă atragă în universul lui muzical.
 
Joe Satriani  și Mike Keneally
Joe Satriani și Mike Keneally

M-a impresionat reacția publicului pe întreaga durată a concertului. Spectatorii nu au avut nevoie de prea multe invitații pentru a participa la show. Au ținut ritmul cu palmele, au strigat de bucurie, au imitat cu vocea sunetul chitarei, s-au manifestat cu mult entuziasm în timpul solo-ului impresionant de baterie comunicând excepțional cu Marco. Știu că unii au fost nemulțumiți de sunet, s-au dus chiar la pupitrul de sunet pentru reclamații. Din păcate Sala Polivalentă nu a fost niciodată un spațiu „prietenos” pentru concerte.
 
Dan Patlansky
Dan Patlansky

Apropo de public… E adevărat că mă așteptam să fie mai mulți spectatori. În 2013, Sala Palatului era aproape plină, acum au fost aproximativ 2.500 de spectatori. S-a simțit că în sală au fost cunoscători. Și dacă tot am ajuns la acest subiect, nu pot să nu-mi exprim dezamăgirea față de unii dintre cei care au câștigat bilete la acest concert. Unii au participat deși știau că nu pot veni și apoi au renunțat la premiu. Alții, deși au participat și au câștigat, nu au dat niciun semn și nu și-au ridicat invitațiile. Dar o categorie aparte a fost aceea a câștigătorilor care nu au confirmat că vin să ridice premiul în ziua concertului, în schimb au preferat să mă anunțe prin mesaj privat pe Facebook că sunt pe drum dar că întârzie, de parcă eu eram obligată să verific Facebook-ul și să stau în fața sălii până când dă Dumnezeu și ajunge omul. Poate ar fi bine să renunțăm la concursuri. Dacă tot este atât de greu să vă deplasați sau să trimiteți pe cineva să ridice un premiu (care are o valoare de cel puțin 100 lei), atunci demersul nostru nu are niciun rost.
 
Revin la Satriani. Concertul a durat 2 ore. Mesajul pieselor a fost subliniat prin imagini sugestive care se derulau pe ecranele din spate. Mike Keneally a fost un spectacol în sine. A avut momente în care a cântat cu o mână pe griful chitarei și cu o mână pe clape, apoi clapele lui s-au duelat „duelat” cu chitara lui Satriani. Am urmărit un show „viu”, energic, o adevărată lecție de profesionalism. Este clar că Joe Satriani poate face orice cu chitara: am auzit acorduri „blânde”, melodioase, pasage „vijelioase”, riffuri „agresive”, au fost momente în care chitara lui a „scârțâit”, a „mârâit”, a „oftat”. Fac pariu că Satriani putea să o facă să „rostească” și câteva cuvinte, dar probabil s-a gândit că ar fi un șoc prea mare pentru public și de aceea a renunțat. Jos pălăria în fața unui artist desăvârșit care urcă pe scenă cu aceeași pasiune și după 40 de ani de carieră!
 
5 Joe Satriani 16 (600 x 450)
Joe Satriani alături de Marco Minnemann (baterie), Bryan Beller (bas) şi Mike Keneally (keyboards şi chitară)

Mi-a plăcut foarte mult și recitalul lui Dan Patlansky (n. 12 decembrie 1981) din deschidere. Genul acesta de muzică este mult mai aproape de preferințele mele muzicale. Un amestec echilibrat de blues, rock, grunge, trucuri la chitară care impresionează, un power-trio care propune piese energice, în forță și cucerește pe loc. Dacă nu îl știți, căutați-l pe youtube, nu veți regreta!
 
Am văzut mulți artiști în sală, așa că am profitat și i-am abordat pe câțiva pentru a afla impresiile lor despre acest concert. Iată ce au spus.
 
 
Andrei Balasa - PhonemenOn
Andrei Balasa – PhonemenOn

Andrei Bălașa (chitarist, compozitor, PhenomenOn): „Datorita unor prieteni minunati,, am reusit si eu sa ajung la Joe Satriani, lucru care m-a bucurat foarte mult deoarece data trecuta nu am reusit sa fiu in sala! Din punctul meu de vedere, a fost un concert excelent! Satriani a fost de nota 10 si a avut o trupa pe masura lui! M-am bucurat sa aud piese pe care le indragesc de mic si deasemenea piese noi foarte puternice. Marco Minnemann a cantat (nu batut!) excelent, dupa cum ne asteptam cu totii, solo-ul lui fiind unul dintre cele mai frumoase momente ale serii. Mike Keneally, deasemenea, m-a impresionat, neavand o imagine extraordinara a cantat excelent atat la clapa cat si la chitara. Mi-a placut foarte mult si de basist, Bryan Beller, care a avut un ton super puternic si care a creat un groove puternic alaturi de Minneman. Deasemenea, mi-a placut foarte mult si chitaristul din deschidere, Dan Patlansky. Recunosc ca nu  il stiam dinainte, dar de acum o sa urmaresc toate piesele pe care o sa le scoata. Per total acest concert a fost tot ce am sperat”.
 
 
 
Vlady Cnejevici
Vlady Cnejevici

Vlady Cnejevici (keyboards, Mircea Baniciu band, Pasărea Colibri, etc): „Mi-a placut concertul, sunt fanul lui Mike Kennealy. Trupa a sunat legat iar sunetul a fost bun pentru Sala Polivalenta. E o placere sa vezi un supergrup la treaba! Recitalul din deschidere nu mi-a placut!”
 
 
 
Marcian Petrescu la Radio Romania Actualitati
Marcian Petrescu la Radio Romania Actualitati

Marcian Petrescu (muzicuțist, Trenul de Noapte): „Cronica EXTREM DE SUBIECTIVA
Dupa cum spune si subtitlul de mai sus… este o cronica extrem de subiectiva… reflecta strict impresiile si trairile mele… sunt absolut convins ca multi ma vor huidui… dar imi asum in totalitate ce scriu aici… pentru ca nu pot sa fiu decat cinstit cu mine insumi…
Nu am fost niciodata fan al chitaristilor ultra tehnici, ultra rapizi… si la cei 41 de ani pe care-i am in prezent constat ca pe masura ce imbatranesc, imi plac din ce in ce mai mult sunetele de chitara impletite intr-un ritm mai molcom si neaparat intr-un mod cat mai melodios.
Am primit o invitatie din partea echipei Psihologul Muzical, in urma unei postari la concursul, pe care l-a facut… le multumesc foarte mult ca in felul acesta mi-au dat ocazia sa-l vad pentru prima oara pe Joe Satriani… Trebuie sa recunosc ca altfel nu m-as fi dus la acest concert. Nu era in nici un caz pe lista mea de MUST SEE, MUST HEAR… Aveam insa o curiozitate legata de muzica lui, o curiozitate care isi are radacinile in urma cu vreo 18 ani, cand am avut ocazia sa ascult pentru prima oara pe CD-uri 100% originale (din USA) toate albumele, pe care Satriani le lansase pana in acel moment. Un prieten de-al meu din Onesti tocmai le primise de la tatal sau, mare fan Satriani…
Le-am ascultat cu atentie si pe urma, cu mare greutate am reusit sa selectez piese de pe ele cat sa reusesc sa umplu aproape complet 2 casete audio de 60 de minute fiecare. De ce spun cu mare greutate…? Pai simplu… restul pieselor mie nu mi-au spus absolut nimic.
Am recunoscut insa ca omul este un mare tehnician, un mare muzician, un virtuoz al instrumentului pe care canta… am realizat ca ceea ce face el pe chitara nu sunt deloc lucruri usoare (chiar si pentru chitaristi cu multa experienta) si ca in multe piese conceptia orchestratiilor si mai ales a solourilor este extrem de elaborata si posibil, cu multi ani inaintea vremurilor… ca am sau nu dreptate… sa spuna cei care stiu cu adevarat sa analizeze chichitele tehnice…
Insa… foarte putine piese au reusit sa ma captiveze… cele care au reusit au fost in special cele care aveau o linie melodica foarte clara, din care reuseam sa retin ceva, chiar daca nu eram in masura sa spun imediat cum se numeste piesa respectiva…
Ei bine… exact aceeasi senzatie am trait-o si la concertul lui de la Sala Polivalenta. Impresiile mele nu au legatura cu locatia, cu acustica acestei sali care nu este deloc prietenoasa sau cu faptul ca afara era o vreme mizerabila… Nici poveste de asa ceva.
Am vazut la lucru un muzician de exceptie, care, spre deosebire de colegul sau de breasla Yngwie Malmsteen, nu ocupa scena de parca nu ar mai exista nimeni altcineva alaturi de el… Joe mi-a lasat impresia unui om care apreciaza enorm oamenii din trupa care-l acompaniaza si care se bucura realmente ca este alaturi de ei pe scena si comunica excelent cu acestia. Publicul l-a primit cu caldura (parca usor retinut la inceput) pe Joe si a apreciat cu entuziasm momentele de interplay dintre muzicieni.
Din punctul meu de vedere, sunetul a fost bun, in contextul acusticii salii (cum spuneam, nu prea prietenoase…), chitara lui Joe s-a auzit foarte bine, foarte decupat, dar as fi preferat ca volumul sonor livrat in sala sa fie un pic mai mic… nu cred ca nu era posibil acest lucru si nu cred ca ar fi „lezat” cumva energia care emana de pe scena. Mai multe persoane mi-au spus asta. Multi mi-au spus ca este oricum mult mai bine in comparatie cu ce au auzit la Malmsteen, unde unora aproape ca le-au crapat timpanele…
Revenind la experienta muzicala… la fel cum „am patit” in urma cu 18 ani, exact aceeasi senzatie am avut-o si acum… Satriani nu m-a impresionat decat atunci cand a prezentat piesele cu melodie, cu riff-uri clare si cu o linie clar identificabila a piesei. In rest, a fost cu adevarat o demonstratie (putem sa-i spunem lejer o LECTIE) de chitara ultra moderna de rock. Este foarte posibil ca neuronii mei nu au fost nici in urma cu 18 ani si nici acum in stare sa proceseze un asemenea tip de informatie muzicala. Foarte posibil… nu ma simt rusinat sa recunosc asta…
Daca au fost putine piese care m-au impresionat cu adevarat, m-a cucerit in schimb interplay-ul dintre Joe Satriani si Mike Keneally (clape, chitară), un domn destul de venerabil (cel putin cand te uitai la barba lui) care i-a tinut bine de tot isonul lui Joe si s-a duelat cam de la egal la egal cu el in unele momente. Despre sectia ritmica pot sa spun doar ca a fost extrem de precisa si a construit o baza foarte solida pentru ca Joe si Mike sa-si brodeze „nebuniile” solistice.
Una peste alta… pentru mine acest concert a fost o experienta pe care o pot numi doar interesanta si atat. Nu-mi pare rau ca am fost la acest concert, dar in mod clar a doua oara nu m-as mai duce nici macar daca as avea invitatie VIP si as putea sa stau la baut si taclale cu Satriani in culise.
Dupa cum am spus si in deschiderea „expozeului” meu, este vorba de o „cronica” EXTREM DE SUBIECTIVA(!!!) si care imi reflecta in mod foarte exact trairile si impresiile. Pot insa sa spun fara putinta de tagada ca Joe Satriani a fost si este un vizionar in maniera in care abordeaza chitara. Foarte posibil ca fara asemenea muzicieni chitara in muzica rock de factura moderna sa nu fi ajuns prea departe… Ca e asa sau nu… Istoria o sa confirme sau o sa infirme.
Si pentru ca unii dintre cei care ma cunosc si care stiu ca sunt muzician de blues (si posibil traitor cu gandul la vremurile de aur ale bluesului) o sa se intrebe… totusi… ce chitarist sau ce chitaristi din perioada moderna ti-au placut si/sau iti plac…? O sa raspund simplu si extrem de sincer !
Un singur concert de chitarist a fost pentru mine un deliciu suprem (vecin cu orgasmul) de la inceput pana la final – GARY MOORE la Ciuc Summer Fest (iulie 2010 pe Zone Arena). Din pacate, la cateva luni dupa acel concert, Gary ne parasea definitiv.
Cam astea au fost gandurile mele despre concertul lui Joe Satriani. O „cronica” cat se poate de cinstita. Va multumesc pentru timpul acordat. Cu prietenie si respect, Marcian Petrescu (muzician de blues).
P.S. Legat de trupa de deschidere… Dan Patlansky si colegii sai… ei se doresc a fi trupa de blues… asa au si fost mediatizati in anumite articole(desi pe afis nu era trecut absolut nimic, nici in comunicatul de pe site-ul Eventim si nici pe bilet nu scria asta…). Pot sa spun clar, aici in cunostiinta de cauza, ca Dan Patlansky este un chitarist foarte bun(cu un background clar de blues-rock clasic), cu o tehnica si un sunet foarte bine lucrate… Piesa instrumentala cu care au deschis show-ul a fost un deliciu si credeam ca o sa am o mare revelatie… finete cat cuprinde, nuante nenumarate din chitara… Pe urma a trecut la un melanj care pentru mine in nici un caz nu a fost blues… l-am perceput ca pe un hibrid ciudat in care blues a fost cu ingaduinta 20%… restul era format din elemente de hard-rock, rock alternativ, grunge… cu usoare tente de psihedelia, toate adaptate cat mai eficient la formula de power trio cu care Dan s-a prezentat pe scena(o trupa de altfel foarte sudata… nimic de reprosat la acest capitol). Mai pe scurt, mie mi-a lasat o impresie de genul Nirvana met Stevie Ray Vaughan & Jimi Hendrix… ceea ce doar cu extrem de multa ingaduinta se poate numi blues… Din nou… este strict impresia mea… Ganduri bune si auditii placute”.
 
 
Adi Manolovici
Adi Manolovici

Adi Manolovici (chitarist, profesor de chitară): „Un alt concert cu Satriani reusit… Aseara am vizionat cu placere concertul mult asteptat, cu Joe Satriani si a fost pentru mine a patra oara Live… Prima data cand l-am vazut a fost in 2006 la Budapesta cu ocazia turneului Super Colossal Tour. Band-ul de atunci era format din Jeff Campitelli – tobe, Dave LaRue – bas, si Galen Henson – chitara ritm. A doua oara a fost la Excell in Londra cu ocazia turneului Professor Satchafunkilus and the Musterion of Rock, band-ul fiind format din acelasi Jeff Campitelli la tobe, Galen Henson la chitara ritm, iar de data aceea, la chitara bas cu exceptionalul Stu Hamm. A treia oara l-am vazut la Sala Palatului, acum doi ani, cu ocazia turneului Unstoppable Momentum. Aceeasi componenta ca si acum doi ani cu Minnemann si Beller alcatuind sectia ritmica si cu maestrul Mike Keneally (ex. Zappa, Vai) la chitare si clape, in aceeasi nota obisnuita cu care ne-a obisnuit Satriani: nota 10 ! Printre remarcile pozitive: show-ul de lumini si proiectie care m-au incantat vizual, sunetul lui Satriani impecabil, show-ul veteranului Keneally cu mana stanga pe chitara intr-o cascada de legatto, iar dreapta pe clapa reusind pasaje de virtuozitate uneori la unison, alteori in terte, pasaje de o tehnica deosebita ; solo-ul de tobe al lui Minnemann, altfel decat am auzit la alti tobari cunoscuti.
Remarcile negative, cel putin din punctul meu de vedere: sonorizarea greoaie e Salii Polivalente, o locatie cu un mic ecou (mai ales in capatul opus scenei, distanta prea mare si lipsa unui P.A. cu intarziere); publicul relativ restrans ca numar (m-as fi asteptat sa vad sala full…); sound-ul infundat de bas si mai ales lipsa unor solouri (cu Stu Hamm si Dave la Rue erau mult mai prezente !); sound-ul incalcit si haotic atunci cand improvizau impreuna Satriani cu Keneallly probabil din cauza frecventelor de chitara asemanatoare la ambii (vizibil mai ales la „If I Could Fly” ) , dar cu siguranta din vina sonoritatii Salii Polivalente, vina de care pomeneam ceva mai devreme. Una peste alta un alt show reusit marca Satriani, iar cine n-a venit a pierdut un show de virtuozitate magic. Multumim organizatorilor pentru aceasta ocazie unica !
P.S. Un alt punct castigat: Dan Patlansky, un instrumentist deosebit din Africa de Sud (ţara super instrumentistului de la Yes, Trevor Rabin), cu o amprenta de blues marca Stevie Ray Vaughan (via Hendrix), pigmentat pe alocuri cu fraze vocal-instrumentale gen Rage Against The Machine sau post grunge, Seatlle sound a la Chris Cornell (Audioslave), un instrumentist de care veti mai auzi cu siguranta ! P.S. 2 As fi tare curios… cum ar suna Satriani cu Minnemann, Keneally si Stu Hamm? Dar cu Dave la Rue? Cine stie… Poate urmatorul Live ne va lamuri…”
 
Teo Boar
Teo Boar

Teo Boar (chitarist, Ioan Gyuri Pascu, Mircea Baniciu, etc): „In general mi-a placut concertul. Chitaristul cu trupa din deschidere au cantat putin cam mult si au cantat niste piese de blues putin cam plictisitoare. Nu am inteles de ce era nevoie de o trupa de deschidere pentru Joe Satriani. Cat despre concertul lui Satriani si al trupei sale nu pot sa spun decat ca sunt niste profesionisti, ca Satriani este un mare muzician, un perfectionist si un chitarist care imbina excelent melodicitatea cu tehnica pe care o poseda. M-a impresionat chitaristul si claparul Mike Keneally, care este un fenomen si tobosarul Marco Minnemann, un mare baterist, printre cei mai importanti din generatia sa, dupa parerea mea. In concluzie, a fost un concert foarte reusit, de o inalta tinuta muzicala, cu instrumentisti de mare valoare. Publicul prezent in numar destul de mare, a fost receptiv si cunoscator al repertoriului lui Joe Satriani”.
 
 
În culise la Sala Polialentă
În culise la Sala Polialentă

Corrado Sgandurra (profesor de chitară, compozitor, organizator al evenimentului „Ziua Chitarelor”): „Concertul mi-a plăcut mult. Satriani este mai mult decât fenomenal. Fără Satriani mulți chitariști de astăzi ar fi fost angajați la bancă. Trupa mi-a plăcut mult mai mult decât data trecută când i-am văzut în București. În primul rând ei cântă împreună de câțiva ani și între timp s-au consolidat relațiile dintre ei, se simte deja că sunt o „gașcă”. Din punct de vedere creativ, Keneally, Minnemann și Beller au contribuit la cel mai recent album al lui Satriani. Din punctul meu de vedere, albumul Shockwave Supernova este printre cele mai bune și mai frumoase albume ale lui Satriani. Trecuse mult timp de când nu a mai făcut un album atât de bun. Mi-a plăcut foarte mult și setlistul ales. Au fost 8 piese de pe Shockwave Supernova, a evitat piese din perioada recentă, care poate erau mai plictisitoare, de pe albume precum Super Colossal sau Professor Satchafunkilus and the Musterion of Rock . Practic, nu a cântat nicio piesă compusă în perioada 2002 – 2013. Cred că a ales piese foarte bune pentru acest concert. . Mi-a plăcut foarte mult concertul în sine. Satriani este în formă excepțională. Nu a pierdut la niciun capitol, ba chiar pot spune că se prezintă chiar mai bine și din punct de vedere al tehnicii și al sunetului, față de ultimii ani. Publicul, care nu cunoaște toate datele, trebuie să aibă în vedere că în momentul în care ești într-un turneu atât de lung în care ai 6 concerte pe săptămână și cânți în 5 țări diferite, apoi dormi într-un autocar de turneu, nu ai cum să ai aceeași performanță ca atunci când dormi în patul tău de acasă. Staff-ul lui Satriani este fantastic, am vorbit cu ei ca și când ne-am fi știut din copilărie.
Pentru mine a fost o surpriză plăcută Dan Patlansky, pe care eu l-am descoperit acum două săptămâni. Atunci l-am căutat pe youtube și mi-a plăcut foarte mult, iar live mi-a plăcut chiar și mai mult. Ne-am împrietenit în culise, am făcut schimb de adrese de Facebook, iar astăzi am stat de vorbă cam o oră și jumătate și am stabilit să vorbim mai mult în Varșovia. Din punctul meu de vedere, este bine că a fost în deschidere un chitarist cu un stil diferit de al lui Satriani. Dacă ar fi fost un chitarist necunoscut care cântă în stilul lui Satriani, publicul s-ar fi plictisit să asculte același lucru timp de 3 ore. E ca și când te-ai duce la un restaurant și ai mânca sarmale și la felul 1 și la felul 2 și la desert. E importantă diversitatea. Și să nu uităm că Dan Patlansky a fost ales de Satriani și de stafful lui. Nu a fost impus de nimeni.
Publicul a fost ca o mare familie, sunt persoane pe care nu le cunosc personal, dar le știu de la alte concerte rock. Părerea mea este că ar fi trebuit să se renunțe la scaunele din mijloc. Nu dă bine ca la concertul unui chitarist rock, publicul să stea pe scaun. Ai văzut că la ultimele două piese, spectatorii s-au dus în fața scenei. Trebuie să fie și scaune, dar trebuie să fie și spațiu pentru cei care vor să se dezlănțuie. Altfel poți să stai acasă și să te uiți la concerte pe youtube: stai pe scaun, ai sunet foarte bun în sufrageria ta.
Apropo de sunet… Se știe că Polivalenta nu este Royal Albert Hall. Sunetul nu e ușor de reglat. Pentru mine, sunetul a fost ok. Poate volumul a fost ușor tare, poate dacă era dat mai încet, era mai bine. Dar eu am stat în față și probabil, cei din spate aveau nevoie de volum tare. Satriani a venit cu sunetistul lui, care a știut ce să facă. Oricum, am observat că în România este un „sport” să te iei de sonorizare. E ca la fotbal unde toți suntem antrenori, la concerte toți suntem sunetiști. Știi ce nu-mi place mie la publicul din România? Se duc foarte mulți când vine un artist pentru prima dată, dar apoi când revine artistul, oamenii spun: „nu mă mai duc pentru că l-am văzut”. Elevii mei mi-au spus: „păi, l-am văzut în 2013”. Dar stau și mă întreb, dacă găsești o fată care-ți place, te culci cu ea o singură dată și apoi gata pentru că ai fost o dată deja?! Nu înțeleg mentalitatea aceasta!
Primul meu contact cu muzica lui Satriani s-a întâmplat pe 1 mai 1988. Atunci am fost la picnic cu familia, la casa noastră la mare. La acel picnic a fost invitat un fost student al tatălui meu. Acest băiat era chitarist într-o trupă de heavy-metal, iar eu mă duceam să-l văd în concerte. El avea un Renault 5, o mașină populară la vremea respectivă, și avea casetofon cu autoreverse. El avea o casetă înregistrată de el: pe o parte era Not Of This Earth și pe cealaltă parte era Surfing With The Alien. Am ascultat-o și am rămas hipnotizat. Toată ziua am stat în mașină și am ascultat caseta fără oprire. M-am dat jos din mașină doar când am constatat că  s-a consumat bateria mașinii, dar nu am spus nimic părinților mei. La un moment dat, am decis să plecăm acasă, dar mașină nu mai pornea. M-a întrebat tata ce s-a întâmplat și eu i-am spus că am ascultat puțină muzică. Atunci am primit o palmă de la tata! Așa m-am apropiat eu de muzica lui Joe Satriani. Apoi, mult mai târziu, l-am cunoscut prima dată pe Satriani prin Skype. Dave Martone mi-a făcut legătura cu el și cu managerul lui. Am vorbit prin Skype pentru că vroiam să-l aduc la Ziua Chitarelor 3. Din păcate, bugetul nu a fost aprobat la Primărie, așa că nu l-am mai putut aduce. Mult timp după aceea l-am întâlnit personal. Satriani este ca un copil fericit. Se vede și pe scenă cu câtă bucurie cântă. Dar este și foarte timid și foarte rezervat. La fel ca Malmsteen, Joe Satriani călătorește cu familia. Am cunoscut-o în culise și pe soția lui, Rubina. Duminică o să mă revăd cu ei la Varșovia”.
 
Răzvan Albu
Răzvan Albu

Răzvan Albu (compozitor, solist, chitarist): „Am mers la concertul lui Satriani cu asteptari medii spre mari, izvorate din faptul ca este considerat unul dintre cei mai virtuosi chitaristi din lume, responsabil pentru instruirea unor nume de referinta precum Steve Vai sau Kirk Hammett. La momentul la care am primit invitatia la concert, cunosteam din repertoriul lui Satriani doar piesele reprezentative, precum “Surfing with the Alien” sau “Always With Me, Always With You”. Vazusem insa inregistrarile catorva concerte G3 si stiam ca nu este cel mai “flashy” chitarist din lume.
Dupa concert, raman de parere ca Satriani nu conduce topul virtuosilor; ma impresioneaza mai mult Steve Vai, Paul Gilbert, poate chiar si John Petrucci (ma feresc sa il includ pe Malmsteen in orice lista, intrucat imi este total antipatic). Totusi, am plecat din sala de spectacol convins ca este un chitarist solid, care nu greseste note sau “bend”-uri, capabil sa interpreteze pe scena de o maniera foarte apropiata de cea din studio. Inteleg de ce atatia chitaristi mari au dorit sa studieze cu el – denota siguranta si imbina virtuozitate si armonie intr-un mod diferit de cei decisi sa impresioneze publicul exclusiv prin numarul de note “cantate” pe secunda.
Consider ca materialul lui Satriani este dens. Muzica lui nu este pentru toata lumea, motiv pentru care pe final de concert multi speactatori s-au dat batuti si au plecat (sau poate incercau sa prinda ultimul metrou). La bis, fanii adevarati s-au ridicat in picioare si au mers in fata scenei, lucru care i-a invigorat si pe muzicieni. Cei ce nu au ramas pana la sfarsit au pierdut ce era mai bun!
Trupa mi s-a parut buna, la acelasi nivel cu chitaristul; in primul rand m-a impresionat tobosarul, motiv pentru care am cautat sa aflu mai multe despre el imediat dupa concert. Il cheama Marco Minnemann si inteleg ca a fost al doilea pe lista auditiiilor pentru Dream Theater dupa plecarea lui Mike Portnoy – nici pe departe lucru usor de realizat! Mi-a placut totodata cel de-al doilea chitarist, dealtfel si un clapar excelent. “Momentul” sau a venit atunci cand a cantat simultan la chitara (mana stanga) si clapa (mana dreapta); nu vorbesc aici despre acorduri primare, ci solo la doua instrumente in acelasi timp! Ok, ok, nu este Rick Wakeman, dar nici nu era nevoie sa fie. Basistul si-a facut treaba, insa nu a avut cu ce sa iasa in evidenta.
Au lipsit totusi cateva elemente din acest spectacol, exact cele ce pot transforma un concert ok intr-unul cu adevarat bun si anume: 1) un public mai animat si 2) o imersiune mai mare in muzica din partea artistilor. Poate ca cele doua elemente sunt interdependente, insa am ramas cu impresia ca Satriani & Co. au venit, si-au facut treaba si au plecat (intr-un mod similar cu Myles Kennedy la concertul cu Slash din 2013). De cele mai multe ori asa se intampla, insa noi, cei care mergem la concerte in mod constant, dam din cand in cand de momente in care artistii si spectatorii paseaza cu energie de la unii la altii pana cand la final cu totii explodeaza de placere… asa a fost la Michael Jackson in ’92 (da, eram acolo!), asa a fost la Bon Jovi in 2011 sau la Beth Hart anul acesta.
Nu regret ca am mers la Satriani. Este un profesionist pe care nu l-as revedea”.
 
Răzvan Puscasu
Răzvan Puscasu

Răzvan Pușcașu (keyboards, compozitor, Steelborn): 

„Joe Satriani – 6 coarde văzute din perspectiva a 88 de clape

Cu o sete continuă pentru o muzica bună, făcuta și cântată cu mâna, nu cu tastatura am fost întotdeauna interesat de modurile de exprimare muzicală ale artiștilor (instrumente, tonuri, forme, texturi), de evoluția acestora pe parcursul timpului și, mai ales de prestațiile lor live. De ce? Pentru că, dacă un disc reprezintă un produs final, complet, rotund, un concert live aduce în fața publicului un grup de oameni care, complet expuși hazardului de moment vor trebui să demonstreze audienței că simt cu adevărat ceea ce au imprimat inițial pe respectivul disc. Frumusețea live-ului este că publicul simte imediat când este păcălit, când scena nu transmite o muzica sinceră.

Am urmărit show-ul cu entuziasm, curiozitate, prin prisma G3 (inițiat chiar de către artist) dar și având inca vie amintirea destul de neplăcuta a concertului lui Malmsteen din mai. Judecând însa după cât de plină a fost sala, interesul publicului pentru ceea ce Joe Satriani a avut de oferit nu a fost extraordinar de mare, deși sunt convins că majoritatea persoanelor au venit pentru a-l asculta nu pentru a vedea cum este.

În deschiderea serii am avut plăcerea de a-l asculta pe Dan Patlansky, al cărui stil muzical nu l-aș putea descrie mai bine altfel decât prin sintagma british-blues-rock. Pe lângă prestația vocală și instrumentală a solistului, de remarcat au fost tonul și execuția basistului, alături de o ușoara timiditate a bateristului. Cred că prezența lui Dan Patlansky în deschiderea concertului a fost o idee bună, cele doua stiluri de muzică îmbinându-se într-un mod plăcut. Un aspect, în opinia mea negativ a fost tendința de a exagera uneori numărul notelor pe secunda (în cadrul unui solo) în detrimentul frazei muzicale, fapt care poate fi până la urma de înțeles, având în vedere eternul compromis muzică-spectacol.

Concertul susținut de Joe Satriani în București face parte din turneul de promovare al ultimului său album, Shockwave Supernova, pe care l-am descoperit a avea o construcție foarte interesantă. Prima impresie (plăcuta de altfel) produsa de audiția materialului a fost dată de diversitatea sferelor în care Satriani și-a căutat modalitățile de expresie: ritmurile sincopate, amintind puțin de regiunile sud-americane, măsurile compuse, groove-ul ocazional de blues sau tonurile ambientale. Discul este închegat, rotund, însa ceea ce m-a surprins cel mai tare este asemănarea izbitoare – ca și atmosferă, nu ca și conținut – cu albumul “Songs of distant Earth” al lui Mike Oldfield.

Joe Satriani s-a ridicat încă de la primele acorduri la înălțimea renumelui său. Tonurile, execuția, discursul muzical nu au fost cu nimic mai prejos decât aparițiile sale anterioare, ba chiar au fost susținute de muzica unuia dintre cele mai bune albume ale sale. Pe măsura însa ce minutele treceau, prezența marelui chitarist a fost treptat învăluita de magia colegilor de scena (întocmai cum sunetul produs de o orgă într-o biserică este treptat înconjurat, învăluit de celelalte sunete, construindu-se o armonie care umple întreg spațiul). Energia extraordinara a lui Marco Minnemann (pe care am recunoscut-o imediat de pe formidabilul disc „The raven that refused to sing” al lui Steven Wilson – desemnat de altfel cel mai bun album progresiv al anului 2013), sincronizarea, balansul lui Bryan Beller, armoniile lui Mike Keneally au dat o cu totul altă nuanță show-lui propus de Joe Satriani. Deși nu este primul concert in aceasta formulă, uneori am avut senzația ca pe scenă sunt două formații, una dintre ele fiind chiar trio-ul KMB. Colaborările celor trei cu alți muzicieni extraordinari (ca de exemplu Steve Vai, James LaBrie sau Frank Zappa) alături de proiectele comune („The Aristocrats” sau chiar „KMB”) au creat un grup compact, dens, închegat peste care s-a suprapus arta lui Satriani. Cu siguranță că muzica marelui chitarist poate sta în picioare de una singură, însă, in opinia mea, spectacolul propus a căpătat o cu totul și cu totul altă dimensiune datorită prestației și a prezenței celor trei, care nu au avut doar rolul de a așterne un fundal sonor peste care main act-ul să-și interpreteze solo-urile rapide (ca, de exemplu în cazul lui Malmsteen, unde fiecare mișcare scenică avea rolul de a preaslăvi (citez) „the great wall of Y. Malmsteen”) ci a devenit un element constructiv, esențial, pe același nivel cu artistul. Poate ca pe bilet ar fi trebuit sa scrie „A night with Satriani, Minnemann, Beller and Keneally”.

Discul semnat Joe Satriani mi-a confirmat încă o dată nivelul său artistic însă, într-un mod surprinzător, concertul lui Joe Satriani m-a făcut foarte curios si nerăbdător să îi revăd pe Minneman, Beller si Keneally…”

 
Setlistul l-am primit de la Corrado Sgandurra (căruia îi mulțumesc!)
Shockwave Supernova
Flying in a Blue Dream
Ice 9
Crystal Planet
Not of This Earth
On Peregrine Wings
Friends
Time
If I Could Fly
Butterfly and Zebra
If There Is No Heaven
Cataclysmic
Crazy Joey
All of My Life
Drum Solo
Luminous Flesh Giants
Always With Me, Always With You
God Is Crying
Goodbye Supernova
Satch Boogie
Encore:
Big Bad Moon
Surfing With the Alien
 
Pe link-ul de mai jos găsiți un articol semnat de StormWind:
http://andreipartos.ro/cred-satriani-ca-e-extraterestru-ar-trebui-verificat-intr-un-laborator/

1 COMENTARIU

  1. Gary Moore a fost intr-adevar magic. Si Santana a fost tot pe acolo.
    Imi pare rau cumva ca nu am fost acum la Polivalenta. Stiam ca se va auzi aiurea, dar totusi.. Satriani. 🙁

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here