Johnny Ramone (8.10.1948 – 15.09.2004): „Eram atât de hotărât să fac din Ramones cea mai bună trupă din lume, încât eram pregătit să fac orice”

0
158

Fragment din cartea Commando – The Autobiography of Johnny Ramone, publicată de Abrams Books. Traducerea: Iulia Radu

JOHNNY RAMONERapid, furios (la figurat, dar adesea şi la propriu), Johnny Ramone a făcut o radiografie, cu puţin timp înainte de tragica sa moarte, a carierei trupei şi a relaţiilor cu colegii săi…
Era puterea aceea pe care ţi-o dă chitara: Am păşit pe scenă ştiind că noi suntem cei mai buni. Nu era nimeni ca noi. Volumul era prietenul meu şi nu am folosit niciodată căşti de protecţie pentru că ar fi însemnat să trişez.
După ce trupa şi-a încetat activitatea a venit introducerea în Rock And Roll Hall Of Fame, victoria în sondajele la care votau iubitorii de muzică pentru trupele care au schimbat faţa muzicii, iar eu chiar am ajuns pe locul 16 în topul celor mai buni chitarişti din toate timpurile, realizat de revista Rolling Stone.

 

Dar pentru a obţine tot acest succes, am depus multă furie şi am trăit intens pe toată durata carierei mele. Aveam o imagine, iar această imagine era furia. Am avut grijă ca de fiecare dată când mi se făceau fotografii să afişez această imagine. The Ramones erau ceea ce eram eu şi tocmai de aceea eu am devenit persoane pe care oamenii o vedeau pe scenă.

Johnny_RamoneGraniţa dintre eu, cel din viaţa de zi cu zi, şi Johnny Ramone de pe scenă, era atât de subţire încă nu-mi dau seama care dintre „noi” l-a bătut pe Malcolm McLaren în culise la Whiskey A Go Go din Los Angeles în 1978. El stătea de vorbă cu prietena mea şi dintr-o dată eu am decis că nu mai vreau ca ea să stea de vorbă cu Malcolm, aşa că i-am spus să vină lângă mine, adică la câţiva metri de locul unde se afla. L-am auzit pe Malcolm cum a întrebat-o: „Care-i problema lui”? Fapt care m-a enervat cumplit aşa că m-am dus direct la el şi l-am lovit în cap. A căzut la pământ, dar eu nu terminasem. Am luat basul lui Dee Dee pentru a termina treaba, dar au intervenit ceilalţi oameni şi l-au scos pe McLaren de acolo.

 

 

Johnny Ramone 2Furia aceasta a început în adolescenţă şi nu m-a părăsit cu adevărat niciodată. Coboram de pe scenă cu acea furie, deşi trebuie să recunosc că m-am mai liniştit în 1996 când trupa şi-a încheiat activitatea. Retragerea de pe scenă m-a înmuiat, dar ceea ce m-a liniştit cu adevărat a fost momentul în care am fost diagnosticat cu cancer la prostată. Era în 1997. M-a schimbat şi nu cred că-mi place modul în care a făcut-o. Îmi plăcea mai mult de cel care eram înainte, acum nici nu mai am energia pentru a fi furios. Mi-am pierdut încrederea, am luptat cât am putut de tare, m-am gândit că pot câştiga până la urmă pentru că urăsc să pierd. Întotdeauna am urât să pierd. Îmi plăcea să fiu furios pentru că asta îmi dădea energie şi mă făcea să mă simt puternic.

 

Când eram tânăr îmi plăcea să mă descătuşez din când în când. Împreună cu soţia mea Linda mergeam la Limelight în New York, unde vedeam oameni pe care îi puteam „îngheţa” din priviri. Mulţi se temeau să-mi spună că oamenilor le este frică de mine. Dar simţeam că unii oameni nu erau în largul lor când eram lângă ei. Dar de la un punct în colo nici nu o mai făceam cu intenţie, pur şi simplu se întâmpla. Niciodată nu am simţit că pierd controlul asupra lucrurilor. Pur şi simplu aşa îmi trăiam viaţa. Într-o zi, chiar l-am bătut pe solistul nostru Joey. Dar s-a întâmplat o singură dată şi asta înainte de a forma trupa. Trebuia să ne întâlnim să mergem la un film. Eu aveam 21 de ani, el avea 19. A întârziat aşa că i-am dat un pumn. Nu există scuză dacă întârzii.

 

După ce am pus trupa pe picioare, ne certam aşa cum o fac toate grupurile de băieţi. Ne certam chiar şi când eram pe scenă pentru că nu ne hotăram ce piese să cântăm. Ţipam unii la alţii „Fuck you!!”. Plecam de pe scenă apoi reveneam şi mai cântam câteva piese. La un concert am început să cântăm o piesă dar s-a defectat un amplificator şi ne-am oprit cu toţii din cântat. Apoi cineva, de obicei Dee Dee, întreba ce dracu’ s-a întâmplat. Altcineva îi răspundea să tacă dracu’ din gură şi cearta continua. În concerte era practic o continuare a ceea ce se petrecea la repetiţii. Am ieşit din acest cerc vicios în momentul în care am decis că vrem să cântăm piesele rapid.

 

Când am început turneele, a trebuit să-l pocnesc pe Dee Dee de câteva ori şi să-l car până în maşină după ce ne opream prin benzinării. Într-o zi l-am pocnit chiar şi în faţa hotelului Tropicana din Hollywood. Luase ceva droguri, ca de obicei. Dee Dee chiar mi-era simpatic, dar cred că lui îi plăcea să fie „tipul dificil”.

 

Cu Marky, cel de-al doilea baterist al nostru, nu vorbeam luni de zile din cauza unor lucruri stupide, cum ar fi cine să semneze un suvenir pentru fani. Eram în Japonia şi el avea un cinel rupt. M-am gândit să-l semnăm cu toţii şi să-l vindem. M-am certat cu el pentru că Marky vroia să-l semneze doar el, fiind bateria lui, iar eu eram de părere că fanii s-ar bucura să fie semnat de toţi membri trupei. Până la urmă am făcut ca mine.

 

În ceea ce-l priveşte pe Joey… m-am străduit mult să-l plac, să vorbesc cu el, dar orice astfel de încercare era sortită eşecului. Era o persoană extrem de dificilă aşa că am renunţat. Adevărul este că eram înconjurat de toţi aceşti oameni disfuncţionali şi eu eram acela care trebuia să conducă afacerea alături de managerii noştri. Ceilalţi colegi erau un dezastru, fiecare era în lumea lui.

 

Johnny Ramone 3Dar eu eram atât de hotărât să devenim cea mai bună trupă din lume încât eram pregătit să fac orice dar fără să ne compromitem. Prima dată când am cântat la CBGB, Alan Vega de la Suicide a venit la noi şi ne-a spus că suntem trupa pe care o aştepta de mult timp şi că nu îi venea să creadă cât de buni suntem. După ce a plecat din cabina noastră, i-am spus lui Dee Dee: „Uite, l-am păcălit pe unul. Poate îi putem păcăli şi pe alţii”. De fiecare dată când întâlneam câte un fan spuneam: „Am mai păcălit unul”. Apoi, la un moment dat, mi-am dat seama că noi chiar suntem buni. Dar ceea ce vedeau oamenii avea rădăcini adânci, deşi era pur rock’n’roll.

 

Ceea ce am făcut noi a fost să scoatem tot ceea ce nu ne plăcea din rock’n’roll şi să folosim restul. Aşa că nu erau influenţe de blues, nici solo-uri lungi de chitară, nimic care să stea în calea cântecelor. The Ramones erau distractivi şi cu cât erau mai intenşi cu atât mai bine. Show-urile noastre erau violente, aveam bătăi şi sânge pe scenă. M-aş fi plictisit de moarte dacă nu s-ar fi întâmplat lucruri nebuneşti la concertele noastre.

 

În mintea mea, trupa a încetat să existe cu adevărat în momentul în care a murit Joey, în aprilie 2001. Fără Joey nu mai putea exista Ramones. El nu putea fi înlocuit oricât de dificil era. Pot spune că a fost cea mai dificilă persoană cu care am avut vreodată de-a face. Dar nu mi-am dorit să moară. N-aş fi putut să cânt fără el, oricare ar fi fost sentimentele mele faţă de el. Eram cu toţii în această afacere. El nu a renunţat niciodată. Ne-am despărţit şi el a murit. Acesta a fost sfârşitul oficial al trupei.

 

Johnny Ramone 4Moartea lui Dee Dee în iunie 2002 a fost o mare lovitură pentru mine. Eram mai apropiat de el decât de ceilalţi. Nu mă aşteptam să moară, nici nu ştiam că mai ia droguri. M-am întâlnit cu el pe Hollywood Boulevard cu câteva zile înainte să moară. El este cel mai important basist de punk din toate timpurile. Era cel mai excentric tip pe care l-am cunoscut vreodată şi întruchipa perfect imaginea punkerului.

 

Ultimile concerte pe care le-am susţinut la New York, cele de rămas bun, au fost şi cele care mi-au dat cele mai multe satisfacţii. Abia atunci mi-am dat seama ce impact am avut noi. Şi am fost chiar puţin şocat când jurnaliştii mă întrebau cum e să fii o legendă. Nici nu ştiam să răspund la o astfel de întrebare. Apoi a devenit o glumă. Îi spuneam mereu Lindei că stă de vorbă şi că este căsătorită cu o legendă. Adevărul este că noi am trăit în lumea noastră şi ne-am dat seama cât de importanţi am fost abia în anii 1990 când alte trupe au început să ne spună cât de mult i-am influenţat. Din punctul meu de vedere cea mai mare trupă din America, după Ramones, este The Doors. Ei sunt preferaţii mei.

 

Am văzut astăzi mulţi tineri purtând tricouri cu Ramones, chiar dacă ei habar n-au cine suntem, ce cântăm sau cum sună trupa noastră. Dar mie nu-mi pasă, pur şi simplu mă bucur că numele nostru este încă purtat pe străzi după atâţia ani.

 

Fragment din cartea Commando – The Autobiography of Johnny Ramone, publicată de Abrams Books.

Sursa: Classic Rock Magazine

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here