JOHNNY WINTER LA SIGHIŞOARA BLUES FEST (23.02.2012)

0
18

JOHNNY WINTER LA SIGHISOARA BLUES FEST (23.02.2012)
JOHNNY WINTER LA SIGHISOARA BLUES FEST (23.02.2012)

Articol de Iulia Radu
Încă de când am aflat de venirea lui Johnny Winter în România, mi-am pus în gând să fac un drum până la Sighişoara. Concertul pica într-o joi (23.02.2012), m-am interesat de trenuri, de microbuze, vremea era bună, deci nu exista nicio oprelişte în realizarea acestui vis. Calculasem totul la minut astfel încât să pot ajunge vineri la prânz în Bucureşti pentru a avea timp să mă şi odihnesc puţin înainte de a merge la Radio. Apoi m-am gândit că ar fi bine să încerc să fac şi un interviu cu Johnny Winter. Am luat legătura cu domnul Aurel Haţiegan (care se ocupă de organizarea acestui festival) şi spre marea mea bucurie am aflat că se pot face interviuri şi am primit adresa de mail a PR-ului lui Johnny Winter. N-am stat mult pe gânduri. I-am scris un mail şi în nici 24 de ore aveam confirmarea. Am fost rugată să trimit întrebările pe mail, ceea ce am şi făcut. Urma să primesc răspunsurile de la Johnny Winter în variantă mp3. Din păcate socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, Johnny nu a putut răspunde, aşa că PR-ul lui mi-a propus altă variantă: să facem interviul telefonic. Am acceptat pe loc. Vreo două zile am încercat amândoi să găsim o oră potrivită şi pentru mine şi pentru Johnny Winter, care se afla pe coasta de est a Statelor Unite. Când am aflat că Johnny nu poate să facă interviul telefonic decât duminică la ora 16.00 (adică 23.00 ora României), am fost extrem de dezamăgită… Era clar că nu aveam cum să stau de vorbă cu el. Dar nu aveam de gând să renunţ aşa de uşor. Am întrebat dacă pot face interviul în ziua concertului, la Sighişoara. Răspunsul a venit prompt şi mi-a redat buna dispoziţie: „Sigur că da! La faţa locului îi poţi lua interviu fără probleme”. Am primit şi numărul de telefon al lui Paul Nelson (manager dar şi chitarist care face parte din Johnny Winter Band). Interviul urma să aibă loc joi, 23 februarie la ora 16.00, în rulota lui Johnny Winter.
Abia aşteptam să ajung la Sighişoara. În noaptea de miercuri spre joi nu ştiu dacă am dormit 3 ore. Aveam mari emoţii. N-am mers singură, a fost şi Emilia cu mine. La 4.30 eram amândouă la autogară aşteptând microbuzul de Târgu Mureş. Drumul până la Sighişoara a fost extrem de plăcut. M-am bucurat să revăd munţii (le-am şi promis că la vară mă voi întoarce la ei), am văzut fazani, vulpi şi iepuri pe dealurile acoperite de zăpadă. Pe la ora 11.30 eram în Sighişoara. Ne-am cazat în Cetate. Am mâncat rapid ceva şi apoi am plecat în „recunoaştere”. Trebuia să găsim Sala „Mihai Eminescu”, dar şi hotelul unde era cazat Johnny Winter pentru a face interviul. În plus, vroiam să apucăm să şi vedem câte ceva din oraş şi eventual să ne şi odihnim puţin înainte de concert. Mărturisesc că am reuşit să le facem pe toate!
 
La 15.30 am ajuns la Hotelul Binderbubi. Rulota lui Johnny Winter era parcată în faţă. Dăduse deja două interviuri, iar acum avea o scurtă pauză. Paul Nelson era la o scurtă plimbare prin Sighişoara. M-am aşezat pe un scaun, am recitit întrebările, apoi am realizat că emoţiile erau din ce în ce mai mari.
 
Mi-a revenit în minte discuţia telefonică avută cu Paul Nelson. Mi-a spus multe lucruri interesante. A început să lucreze cu Johnny Winter într-un moment critic al carierei şi vieţii marelui chitarist. „În prima mea zi de lucru am aflat că Johnny trebuia să anuleze un concert la Bishopstock Festival în Marea Britanie, era headliner într-una din seri. Pe atunci managerul lui era Teddy Slatus. Johnny era la pământ: bea foarte mult şi lua multe pastile. Mă uitam la el şi îmi dădeam seama că nu era în ordine: vocea era din ce îăn ce mai slabă, mâinile îi tremurau, era foarte slab… Pur şi simplu nu înţelegeam de ce managerul lui nu făcea nimic. De câte ori îl întrebam pe Teddy de ce nu ia măsuri, el îmi spunea să nu zic nimic. Am început să mă implic din ce în ce mai mult în această colaborare, scriam mai multe piese alături de el, cântam mult împreună, dar în acelaşi timp observam că situaţia lui Teddy era din ce în ce mai rea: bea şi lua droguri din ce în ce mai mult, era implicat în afaceri murdare. Lucrurile s-au înrăutăţit în momentul în care Teddy a lansat DVD-ul Times Square fără aprobarea lui Johnny. După acest incident Johnny m-a rugat pe mine să îi devin manager. Oricum făceam deja munca unui manager. Declinul lui Johnny a început undeva prin anii 1990. Teddy l-a băgat pe antidepresive pe care le-a amestecat cu alcool, aşa că Johnny ajunsese un fel de Ozzy Osbourne, era din ce în ce mai slab, abia dacă mânca ceva şi cânta foarte puţin. Dar mă bucur că în ultimii ani Johnny a început să se refacă: a luat în greutate, îi place să meargă în turneu, revederea cu fanii îi face bine, se bucură să vadă că jurnaliştii mai sunt interesaţi de el. Cred că toate astea i-au salvat viaţa”. L-am întrebat pe Paul de ce nu a mai cântat Johnny alături de fratele său Edgar. Răspunsul m-a şocat: „Vina este tot a lui Teddy Slatus. El i-a ţinut despărţiţi pe scenă. I-a spus lui Johnny să nu susţină niciodată turnee alături de Edgar pentru că publicul vrea să-l vadă doar pe Johnny Winter. I-a spus că nu s-ar vinde bilete la un concert cu cei doi fraţi. I-a spus că un astfel de turneu i-ar distruge cariera. Atât de grave erau lucrurile cu Teddy. Eu i-am spus încă de atunci lui Johnny să scape de tipul ăsta. Primul lucru, pe care l-am făcut după moartea lui Teddy, a fost să-l sun pe Edgar şi să îi propun câteva concerte cu Johnny. I-am spus să-l aducă şi pe Rick. Concertele au fost sold-out în doar două zile! Probabil vom repeta această experienţă”. Paul mi-a mulţumit pentru interes şi a rămas că ne vom vedea la interviu.
INTERVIUL
Şirul amintirilor mi-a fost întrerupt brusc de dl Haţiegan. Venise timpul pentru marea întâlnire. Tremura şi sufletul în mine. Din momentul în care s-a deschis uşa rulotei am început să văd totul în slow-motion. Cel care a deschis uşa mi-a spus că nu ştie cum să coboare scările, m-a întrebat dacă pot să urc aşa şi mi-a întins şi o mână. Era forfotă mare acolo. Membri trupei erau în spate unde discutau, glumeau râdeau zgomotos. În partea dreaptă, la o măsuţă, lângă televizor, era aşezat Johnny Winter. Privea melancolic spre televizor, unde rulau nişte desene animate. Sonorul era destul de tare. Cineva a luat telecomanda şi a apăsat butonul „mute”. „Hey Johnny, a venit o domnişoară pentru interviu”, spune persoana respectivă. Mă prezint şi îi urez „La mulţi ani”. A zâmbit sfios şi mi-a mulţumit: „M-am simţit foarte bine astăzi şi le mulţumesc tuturor că s-au străduit să mă facă să mă simt bine”. L-am întrebat despre copilăria petrecută în Texas şi despre primii paşi în muzică: „Era multă muzică bună în Texas şi în Louisiana şi erau foarte mulţi muzicieni buni acolo. Aveam 12 ani când am primit prima mea chitară. La început a fost greu să învăţa să cânt. Eu cântam la ukulele de la 9-10 ani, dar la ukulele nu am făcut niciodată solo-uri. Primul concert la care m-am dus a fost un concert al lui Ray Charles, şi în general, cumpăram orice disc de blues care îmi ieşea în cale. Cariera mi-am început-o la 15 ani, cu trupa Johnny And The Jammers. A fost o perioadă foarte frumoasă. Cu trupa aceea am susţinut primele concerte în cluburi de noapte. Edgar cânta la pian şi avea doar 12 ani, eu aveam 15… A fost o experienţă de neuitat”.
L-am întrebat şi despre invazia britanică şi despre concurenţa dintre trupele britanice şi cele americane: „A fost bine venită pentru că i-a introdus pe albi în lumea bluesului. A contat foarte mult pentru că până atunci doar afro-americanii cântau şi ascultau blues. După „invazia britanică” tinerii au început să fie interesaţi de blues: The Rolling Stones, The Yardbirds, toţi s-au îndreptat către blues. Competiţia între trupele britanice de blues şi cele americane era într-adevăr mare, dar asta a ajutat la evoluţia muzicii. Anii 1960 şi 1970 au fost extraordinari, atunci a fost bluesul adevărat. După aceea a fost oribil, în anii 1980 a venit muzica disco, un gen de muzică putrezit”. Am vorbit puţin şi despre albumul Roots, lansat în 2011: „E bine să lansezi discuri măcar o dată la un an sau doi… Eu am avut 7 ani în care nu am lansat nimic şi sunt conştient că nu ar fi trebuit să procedez aşa. Dar nu am avut de ales, nu am avut nici timp…”. E mai greu să scrii piese în momentul în care viaţa devine mai uşoară? „Probabil că da. Nu toate piesele din blues sunt despre poveşti triste, sunt unele care au în spate poveşti fericite”.
Mi-am luat rămas bun de la Johnny Winter, nu înainte de a face o fotografie alături de el. În drum spre hotel am mai fotografiat o dată şi rulota. Mai erau doar câteva ore până când începea prima zi a festivalului, aşa că ne-am grăbit spre cameră pentru a prinde măcar o oră de odihnă.
CONCERTUL
Nu am reuşit să mă odihnesc mai deloc. Totul era prea proaspăt pentru a putea să fiu liniştită. Imaginea lui Johnny Winter, discuţia cu el şi cu Paul Nelson-toate erau adânc întipărite în mintea mea.
Seara sala a fost plină. 500 de persoane, venite din toate colţurile ţării (Cluj, Braşov, Bucureşti, Iaşi, Sibiu) special pentru a-l vedea pe Johnny Winter. M-a surprins neplăcut lipsa oamenilor de muzică din sală. Deşi mulţi îşi anunţaseră cu entuziasm prezenţa la concert, în sală i-am zărit doar pe Ada Milea, Vali Răcilă, Ioan Big, Adrian Ivaniţchi, câţiva fotoreporteri şi jurnalişti (unii veniţi chiar din Bulgaria). Interesul scăzut al presei pentru un astfel de eveniment nu mă mai miră, dar absenţa muzicienilor mă intrigă din ce în ce mai mult.
 
La 20.15 (cu 45 de minute după ora anunţată pe afiş), Berti Barbera l-a introdus în scenă pe primul artist al serii: Samuel James (SUA). A venit pe scenă doar cu chitara acustică şi timp de o oră şi jumătate a cântat atât compoziţii proprii cât şi coveruri şi a avut un dialog permanent cu sala. Una dintre piesele cele mai aprecite de spectatori a fost „19” – „o piesă pe care am compus-o pentru tatăl meu. După ce i-am cântat-o prima dată, mi-a spus că îi place dar că nu se aştepta ca textul să se refere chiar la el. I-am spus că poate să îi dea el un titlu. După ce s-a gândit puţin mi-a zis: „Vreau să se numească 19”. Am fost un pic contrariat de alegerea lui pentru că în text nu există niciun număr… L-am întrebat de ce vrea să îi spună aşa şi mi-a răspuns pe un ton răspicat: Păi, ai spus că pot să o denumesc cum vreau eu!” Vă las mai jos câteva filmări din timpul recitalului:
Samuel James, a Revelation of the 2012 Sighisoara International Blues Festival
http://www.youtube.com/watch?v=73IrGqp5b3Y
Samuel James at Sighisoara Blues Festival 2012
http://www.youtube.com/watch?v=tDzx-x4NFog
Samuel James- Robert Johnson medley live in Sighisoara 2012
http://www.youtube.com/watch?v=fEstE1RbV9U
Samuel James – „Nineteen” – Official Music Video
http://www.youtube.com/watch?v=CTBUJrVux8o
 
Între cele două recitaluri a existat o pauză de 15 minute, care, spre surprinderea mea, s-a prelungit nepermis de mult din cauza spectatorilor care au ieşit la o ţigară şi un pahar de vorbă şi au uitat să se mai întoarcă în sală. Nici apelurile insistente ale lui Berti Barbera, nici faptul că le-a fost stinsă lumina în hol nu i-a determinat pe spectatori să îşi ocupe locurile pe scaune mai repede! În sfârşit, la 22.20 Paul Nelson (chitară), Scotty Spray (bas) şi Vito Liuzzi (baterie) s-au lansat într-un jam-session pregătind intrarea în scenă a lui Johnny Winter. Publicul l-a primit cu deosebit de multă căldură. Johnny a păşit încet pe scenă, s-a aşezat pe scaun, şi-a luat chitara (un Erlewine Lazer) şi ne-a purtat prin blues şi rock and roll timp de 90 de minute. Parcă nu mai era cel pe care îl întâlnisem cu câteva ore în urmă. Bătrânelul acela, slab, zgârcit la vorbă, care părea lipsit de vlagă, revărsa acum asupra sălii un bulgăre imens de energie. El era motorul, el dădea tonul la bună dispoziţie, deşi stătea pe scaun aproape nemişcat. Mi se pare fabulos să poţi pune atâta pasiune şi energie în modul în care cânţi, în timp ce eşti aşezat pe scaun. A cântat, printre altele It’s All Over Now, Dust My Broom, Johnny B Goode, Highway 61 Revisited, Got My Mojo Working, Blackjack, Boney Maroney, Good Morning Little School Girl, Sugar Coated Love, Hideaway, She Likes To Boogie Real Low, Tore Down, Lone Wolf, Don’t Take Advantage Of Me.
La final, s-a ridicat în picioare şi a cântat ultima piesă aşa. Reacţia sălii a fost pe măsură: oamenii s-au ridicat la rândul lor în picioare.
La mulţi ani, Johnny Winter!
La mulţi ani, Johnny Winter!
La mulţi ani, Johnny Winter!

Ora 23.25. Bisul a fost cerut cu insistenţă. Câţiva spectatori din spate începuseră să cânte Happy Birthday. Johnny a revenit şi a avut parte de o surpriză: Vali Răcilă i-a adus un tort şi a început să îi cânte La mulţi ani alături de cei 500 de spectatori. „Suntem binecuvântaţi că te avem alături de noi Johnny”, a spus Vali. Aşezat pe scaun, Johnny privea mulţimea şi asculta emoţionat. La final a mulţumit cu un glas stins. Apoi şi-a luat chitara, un Gibson Firebird V din 1963, şi a mai cântat două piese. Publicul a aplaudat mult timp după ce Johnny a părăsit scena, chiar dacă Berti a spus că nu crede că artistul va mai reveni.
Johnny Winter live in Sighisoara 2012
http://www.youtube.com/watch?v=EWMmSi06NhY
Johnny Winter @ Sighisoara Blues Festival- ,,Johnny B. Good” 
http://www.youtube.com/watch?v=IW9idGXkkCA
Johnny Winter at the Sighisoara 8th International Blues Festival 2012
http://www.youtube.com/watch?v=lPKG5MKMX-w
Mă bucur că am fost la Sighişoara, mă bucur că am avut şansa să-l văd live pe Johnny Winter, singurul regret este că nu a existat un stand de unde să pot cumpăra CD-uri sau obiecte promoţionale cu Johnny Winter, sau măcar inscripţionate cu numele festivalului.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here