LEAGANUL COPILARIEI, LEAGANUL VARSTELOR: SIMONA CATRINA ROMAN si ALICE NASTASE BUCIUTA

august 5, 2016

622

Articol de Dara Codescu
Daca Simona ar fi intrat la facultate din primul an, nu s-ar fi intalnit niciodata cu Alice. Olimpiada de limba romana se tinuse in acel an, la Cluj. Acolo, Simona luase 9, 70, pe o teza semnata de Zoe Busulenga. Doua luni mai tarziu, avea sa rateze intrarea la Facultatea de Filologie. Pentru ca nu respectase intocmai textul manualelor scolare. Nu se poate uita o astfel de zi! Cred ca a fost prima ei confruntare cu destinul potrivnic, prima data cand a inteles ca lumea in care credea se poate prabusi intr-o clipa. Am si acum imaginea ei in fata ochilor: a tacut, a dat sa articuleze ceva, dar a renuntat, ochii cautau ceva fara sa gaseasca, i s-au rostogolit doua lacrimi mari pe obraji, s-a lasat in genunchi pe covor si a soptit: „Nu se poate…”.
In primul moment, dupa aflarea vestii, am fost la fel de naucita ca si ea; in momentul doi, am innebunit de neputinta de a o scuti de suferinta; dar…in momentul trei, da, este cumplit ce voi spune acum…m-am bucurat ca s-a intamplat asa! „Va mai sta un an cu mine”, asa mi-am zis, in toata nemernicia egoismului meu de a o pastra langa mine. Mereu m-am gandit ca Simona nu a intrat la facultate atunci, pentru ca eu nu eram pregatita pentru absenta ei…
In anul urmator a invatat rand cu rand de pe manual, pentru ca asa „se cerea”. Pe nimeni nu interesa creativitatea, capacitatea de interpretare prin prisma unei bibliografii impresionante. Filologia avea nevoie de tocilari robotizati. Cand m-am uitat pe manualele ei, mai tarziu, am incremenit: subliniase pagini intregi. Pe care le-a memorat. Si, asa, a reusit sa intre, in anul urmator.
In ziua cand eu si tatal ei am dus-o la Bucuresti, sfarsitul de septembrie revarsase o lumina inmuiata in miere, poleind orasul cu o cromatica ireala, ca si cum ai fi patruns pe un taram de poveste din care stiai ca te vei trezi, dar iti doreai sa intarzii. Cand a trebuit sa plecam, cerul trebuie ca se rupsese de la locul lui si mi se faramitase in suflet, cu efectul cioburilor de sticla infipte in rana vie. Am lasat pe trotuar, in toata lumina aceea dureros de frumoasa, o Simona fragila, parca mai scunda, zgribulita in teama ei de necunoscut, chinuindu-se sa zambeasca, dar sa-si ascunda si lacrima. Pentru mine, se sfarsise o lume. Pentru ea, o lume noua isi deschidea portile.
Cand a venit acasa, in primul week-end, am intrebat-o despre colegele de camera. „Nu-mi place niciuna”, asta a fost raspunsul si mi-a inghetat inima ca va fi o insingurata, ca va fugi de toata lumea si se va inchide in taceri de nepatruns. N-a fost asa. La scurt timp, se imprietenise cu toate fetele din camera, dar vorbea numai despre Alice. Indiferent ca era vorba despre cursuri, profesori, colegi, carti citite, filme vazute, plimbari, cofetarii, muzica, expozitii, raiduri prin magazine, pareri despre viata, studentie, starea vremii sau larma strazii, Alice era prezenta. Era foarte important ce zicea Alice, ce gandea, ce prefera, ce respingea si, in general, nu exista nimic din viata ei de student, fara sa imparta cu Alice.
A venit si ziua cand am ajuns la camin si cand i-am cunoscut colegele de camera. Toate erau dragute, dar a fost imposibil sa-mi desprind privirile de pe Alice. Statea pe patul ei, cu picioarele incrucisate sub ea. Purta o camasa cu patratele rosii, albastre si albe, in care parea si mai firava decat era, mai mica si mai neajutorata. Camasa era a tatalui ei, semn ca nici ei nu-i fusese usor zborul din cuib, avea nevoie de o protectie magica, de la omul in care a crezut toata viata. Alice si-a iubit enorm tatal. Cand acest om cu suflet de aur a plecat la ceruri, primul lucru care mi-a venit in minte a fost camasa cu patratele…nu ma intrebati de ce, s-ar putea sa va raspund si mi-ar trebui un roman-fluviu. Am stat de vorba cateva ore, am ras, am povestit, nu stiu cum a trecut timpul. Alice trecea de la un subiect la altul, cu iuteala fulgerului, avea mirari, multe mirari, avea intrebari, multe intrebari. Avea si raspunsuri, mereu mai multe variante de raspuns! Ma simteam ca intr-un labirint din care nu vreau sa ies, imi placea drumul intortocheat al cautarilor tineretii lor.
Cand m-am hotarat sa plec, totusi, Simona a vrut sa ma conduca pana in statia de troleibuz. A vrut si Alice sa mearga. O pana de curent m-a obligat sa plec spre metrou. Simona a zis: „Merg si eu cu tine!”. Alice a adaugat: ” Si eu merg!”. Cand am coborat in statia de metrou, imprumutasem deja varsta lor, exuberanta lor, nebunia tineretii lor. Pana acolo incat am simtit nevoia sa ma comport ca orice student nonconformist si m-am asezat pe treptele de la metrou, desi purtam o fusta alba. S-au asezat si ele. Am asteptat impreuna trenul, fara sa stim ca viata ne va aduna pe acelasi peron, mereu…
Ma opresc aici si ma intorc maine, sa va povestesc mai departe. Ma asteptati, da?

(Continuare)
Seara de la metrou a ramas in urma… Au trecut multi ani de-atunci. Dar Alice nu a mai plecat niciodata din inima mea. N-am cerut-o nimanui si nu mi-a dat-o nimeni, dar Alice n-a incetat sa fie si a mea. La fel ca atunci cand, intr-o excursie pe Ceahlau, cu un grup de prieteni, ne-am oprit sa ne odihnim pe un platou impanzit cu flori de august, de toate culorile pamantului; m-am ridicat brusc si mi-am ales o floare, una singura, zicand: „Asta-i a mea!”. Ceilalti m-au intrebat de ce am ales-o atat de hotarata: „Pentru ca m-a strigat si eu am auzit-o”.
Simona si Alice au fost colege de camera, in toti anii de facultate. Dupa ce au terminat, fiecare si-a ales drumul ei: Simona s-a angajat translator la o ambasada (a studiat limba araba, poate nu stiti), iar Alice lucra la Cotroceni. Evident, tineau legatura, dar nu mai erau tot timpul impreuna. Cand Simona a intrat in presa, n-a avut liniste pana nu a convins-o pe Alice sa i se alature. Ne-am intalnit toate trei, in aceeasi redactie, cand a aparut cotidianul „National”. Mai intai, in sediul din Iancu de Hunedoara, apoi la Casa Presei, am fost tot timpul in acelasi birou cu ele. Inutil sa va spun ca nu ma plictiseam niciodata! Imi placea sa le urmaresc, in timp ce puneau la cale tot felul de planuri, râzând maruntel si sincopat, ca doua veverite pe aceeasi creanga. Nu lipseau nici revoltele, indignarile, blestemele (literare, ce-i drept), dar, la tinerete, supararile trec repede. Sa faca loc visurilor frumoase. Si ele aveau foarte multe visuri, o lista lunga, care nu dadea semne sa se incheie vreodata!
Avusesera multe oferte, pe la alte publicatii, dar n-au vrut sa plece de la cotidian. Pana in ziua in care s-a ivit posibilitatea de a scoate o revista, asa cum isi visasera ele. Vestea i-a dat-o Alice si nu in orice moment, ci taman cand era la maternitate, pregatita s-o nasca pe Ilona. Si-i povestea Simonei la telefon cum o sa fie revista, unde, cu cine, cu ce…. A fost momentul cand au intervenit medicii: „Doamna Nastase, nastem si noi putin? Apoi, va inapoiem si telefonul, puteti vorbi oricat”. In ziua aceea s-a nascut Ilona, dar si prima varianta a revistei Tango. Asa e Alice. Ea poate face mai multe lucruri in acelasi timp si sa nu credeti ca nu le duce pana la capat.
Am spus mereu ca Alice seamana foarte mult cu mine, mai mult decat imi seamana Simona. Alice este un vulcan in perpetua eruptie, o tornada dezlantuita, o alergatoare de cursa lunga, o neobosita, o permanenta rostogolire. Simona este mai temperata, mai ganditoare si, deseori, ezitanta in a lua o decizie. Alice iti tranteste in fata ce gandeste, te pune la punct imediat, isi face ei si celorlalti dreptate pe loc, nu pierde vremea. Simona stocheaza in ea nemultumirile, nu actioneaza de la primul impuls, este interiorizata si, paradoxal, inca destul de timida. Niciuna dintre ele nu poate fi santajata, pentru simplu motiv ca ele spun totul despre ele. Fara ascunzisuri penibile si ipocrizii gratuite.
Din vis in vis, de la o dezamagire la alta, Simona s-a hotarat sa plece in Canada. De tot. Bogdan, fratele ei, plecase deja. Timp de un an, cat au durat formalitatile, am trecut prin toate iadurile. Pentru ca, in fata ei, afisam o seninatate perfecta, o incurajam sa plece. Cand ramaneam singura, atingeam cotele disperarii. Ajunsesem sa plang in autobuz, pana ajungeam la redactie, numai imaginandu-mi cum va fi despartirea la aeroport.
Si ziua aceea a venit. Am condus-o doar eu si Alice. Asa a vrut ea. Si-a depus bagajele, apoi ne-am dus toate trei sa bem o cafea. Aveam rigiditatea statuilor, cu fete voit inexpresive, in speranta ca nu se va vedea starea reala a momentului. Evident ca fiecare stia ce este in gandul celorlalte. Am incercat sa radem, dar n-am reusit sa afisam decat niste grimase chinuite. Am renuntat. Conversatia era crispata, seaca. Am sfarsit prin a nu mai scoate niciun cuvant. Nu aveam curaj sa ne privim in ochi, lacrimile asteptau ca in culise: un gong si cortina cadea. Si nu trebuia sa planga nimeni, asa hotaraseram!
S-a anuntat imbarcarea si ne-am ridicat. Eu vorbeam fara sir, facandu-mi de lucru cu un teac de ziare pe care i le cumparasem, sa le citeasca in avion. Alice cauta in nestire ceva in geanta. Simona infasura si desfacea o canadiana, ii tremurau mainile. Si barba. Doamne, daca nu pleaca in clipa asta, mor aici, imi ziceam si strangeam din dinti. A plecat. Cu pasi inceti, fara graba, nehotarati. Doamne, fa sa nu se intoarca, sa nu priveasca in urma! Eu si Alice ne prinseseram de mana si ne invinetiseram pielea, incercand sa mutam durerea in alta parte. Numai sa nu plangem, sa nu plangem, nu trebuie sa ne vada plangand, pentru ca va plange si ea, sa se departeze, inca un pas, inca unul…
Dar Simona s-a tot intors, se oprea, se uita la noi si lacrimile i se vedeau, desi se departase destul. Noi ii faceam semne cu cele doua maini ramase libere sa plece, sa plece, fara grija, noi suntem bine… Am facut fata cat de cat, pana ce Simona a ajuns la capatul culoarului. Inca un pas si s-ar fi terminat. Dar s-a proptit cu mainile in geamul de acolo si a inceput sa planga in hohote. Si nu mai pleca. Trecea lumea pe langa ea si ea se prelinsese pe tot geamul. M-am temut ca se va intoarce, ca va renunta. Si nu voiam sa se intample asta. I-am facut amandoua semne disperate sa plece, in timp ce plangeam si noi, fara bariere, nu mai avea rost sa ne abtinem. Cand p!ecase Bogdan, am suportat altfel. In primul rand pentru ca nu l-am crescut ca pe un baietica al mamei, apoi pentru ca el avea o familie cand a plecat. Era cu Cecilia si cu micuta Dara, aveau rostul lor, viata lor.

Nu mai stiu cum am iesit din aeroport. Imi amintesc doar ca, pe drum, dupa o tacere de cateva minute, Alice a trantit piciorul pe acceleratie si, pe masura ce crestea viteza, cresteau si tipetele ei: de ce a trebuit sa plece la capatul lumii, de ce, de ce, de ce…?… In zorii unei zile, doua femei ravasite de intrebari fara raspuns zburau intr-o masina, pe strazile unui Bucuresti placid…
Peste cateva luni, Alice, gravida in luna a patra sau a cincea, se imbarca intr- un avion spre Canada. Trebuia sa ajunga acolo, sa vada ea, cu ochii ei, ce face Simona. In Toronto, a inchiriat o masina si s-au plimbat amandoua, vorbind despre ce nu terminasera de vorbit. Sau, poate, nu! Poate, doar au tacut impreuna, ascultandu-si gandurile…